Orăștia „dintre râuri“

Astăzi vă invit să citiți dintr-o altfel de „carte”, una netipărită dar vie. Zic vie deoarece amintirile sunt hrisoavele memoriei pe care poveștile (cele orăștiene în cazul nostru) își trag seva pentru a devenii fructele istoriilor de mâine.

Dar hai să facem „o plimbare prin Orăștia „dintre râuri“. Orăștia, ca toate orașele Transilvănene, a avut, are și v-a avea diferite cartiere. Zone cu identitate și mod de viață propriu. Articolul pe care-l propun lecturii dumneavoastră face referire la secolul trecut trăit în zona străzii Plantelor (noul cartier Plafar) în descrierea doamnei Carmen Vasiu.

„Între râuri”

Când se scrie despre Orăștie cam totul se rezumă la: cetatea medievală, bisericile monument, Palia de la Orăștie, personalități Orăştiene, Aurel Vlaicu și alte clădiri sau persoane care și-au legat activitatea de acest oraș. Însă și cartierele „mărginașe” au avut o viață activă, demnă de menţionat.

Între cele două râuri: râul Beriului și râul Sibișelului delimitează un cartier deloc neglijabil al orașului. Între râuri există un cartier, în momentul de față aparent fără importantă dar cu un trecut pe care aș vrea să-l reamintesc Orăştienilor.

Stradă care astăzi se numește strada Plantelor a avut în secolul trecut o importantă comercială, atât pentru oraș dar mai ales pentru populația rurală din Căstău, Sibișel, Valea Gărdiștei sau Romos-Romoșel.

Calul, pe atunci, era singurul mijloc de locomoție și transport pentru majoritate oamenilor din această zonă, până la construirea liniei ferate forestiere Grădişte – Orăștie, dar și după, căruța era indispensabilă. „Mocănița”, ce a fost preluată după 1947, de fabrica de prelucrare a lemnului „11 Iunie”, avea nevoie de o „Parcare“ și un punct de „alimentare“ la intrarea în oraș.

Zona străzii Plantelor putea îndestula toate nevoile țăranilor din zonele mai sus menționate, veniți „cu treaba“ la Oraș, aci veniții la târgul săptămânal sau la târgurile dinaintea sărbătorilor își puteau cumpăra aproape toate mărfurile de care aveau nevoie.

„Crâșma lui Turdășan“ chiar în capul Podului oferea odihnă și hrană atât pentru oameni cât și pentru animale și nu numai atât.

Popicăria era punctul de atracție și de întâlnire a tinerilor.

Podul de lemn ce făcea legătura dintre Oraș și str. Plantelor

Podul de lemn o construcție solidă avea adânciți în foastăna groasă urmele pașilor celor ce au trecut peste apă cam 100 de ani era și locul care marca drumul spre centrul orașului.

În anii ’60 acestuia ia luat locul un alt pod, de beton, pentru că cel de lemn nu mai rezista la circulația tot mai intensă a camioanelor spre „Plafar” sau CLF (Centru de Colectarea a Legumelor și Fructelor).

Strada ce a dat numele unei zone a Orăștiei a purtat mai multe denumiri de-a lungul timpului: s-a numit Alexandi ca apoi, din 1947, să fie I. C. Frimu și apoi Plantelor. Stradă ce a fost strada copilăriei mele și apoi stradă pe care am locuit până în anul 1989.

Pe această stradă:

Imediat după crâșma lui „Turdășan” locuia „turtărița Farkas”, singura tutăriță din zonă. Tot aici au fost multe grădini și case proprietăți ale bisericii unite (Greco-Catolice) care este acum doar o ruină ca și vechiul cimitir unit (pe actuala stradă Petru Maior).

Dar erau și mulți meseriași:

Singurul proprietar de autobuz din oraș Faur Ioan, atelierul de lăcătușerie și reparații auto : Aurel Oltean și nu mai puțin de 5 pantofari. Piroș Ion, Oprișan Gheorghe, Hegedüs Zoltan, Paulini Erwin și Sida și Avram .

Înapoi la podul din capul străzii!

În partea de către „oraș“ era un loc cu o importanță deosebită: târgul săptămânal, târgul dinaintea sărbătorilor și locul unde se instală o dată pe an „Circul“. Circul și cinematograful (erau TREI în oraș) erau de fapt singura distracție exceptând anii în care „intelectualitatea“ orașului a organizat spectacole de teatru , operetă sau teatru. Din țară treceau prin turneu la „Ateneu“ la casa de cultură a orașului.

„Târgul” (piața) de lângă pod era de fapt tot un fel de circ, teatru și loc de întâlnire pentru diferiți meseriași care își etalau produsele: oale de pământ, pălării de paie, ciubere, troaca de frământat pâine, buții pentru unt, coșuri de nuiele, mături și să nu uităm micii, virșlii, dudoșii, turtele lui Farkas, mai târziu…!

O lume pestriță și mirosuri îmbietoare: „vată pe băț“ adică zahăr pe bâț sirop de trandafir cu sifon de la Tănase și tot la el și înghețată în cornet și acadelele de la tanti Crișan frunze , cocoșei și pipe din zahăr ars colorat.

În zilele de târg fiecare avea tarabă la un loc înainte stabilit pe care îl respecta fiecare. În tot vacarmul pieței era o ordine pe care toți o respectau și cumpărătorii știau că și într-un „magazin universal“ unde se găsește un anumit producător și un anumit produs.

În drum spre Plafar (Digitalis) sau azi Fares mai există „centru” acestui cartier TROIANUL!

Troianul era /este o răscruce de cinci străzi și în mijloc o cruce mare de piatră. Cred că a fost o donație a bisericii unite de pe Petru Maior, care după interzicerea cultului a devenit locul de joacă a copiilor din cartier.

Troianul avea o tutungerie și papetărie a doamnei Radu, frizeria lui Saubek, prăvălia de coloniale a lui Hardalau cârcima la „Vulture“ a lui Ispas Zaharie și crâșma lui Voj, măcelăria lui Konrad , brutăria bunicului mei Dietrich, mulți îi ziceau „Bitrig“ și încă o măcelărie a lui Enea. Troianul era locul unde găseai totul de cumpărat.

Dar troianul mai avea o importanță deosebită. Era locul unde se strângea ciurda vite de pe Mahala, Fabric și alte străzi lăturalnice, ciurdă ce în fiecare dimineață, la ora șase, pornea ciurda de vite la păscut.

Cam o oră mai târziu se strângea și ciurda de capre iar pe la opt dimineața strângeau gospodarii gunoiul lăsat de animale atât pentru curățenie dar și pentru a-și îngrășa grădinile. Că fiecare casă avea o „grădinuță“ de flori și una de legume .

Se zice că , capra ar fi vaca săracului. Aici, în zona Plafarului, capra avea o cu totul altă importanta: era materia primă a „virslarilor“. Familile Popovici în Mahala și Herlea pe Muzicanților erau în concurență în producția de virşli. Oficial rețeta era aceeași dar fiecare mai avea un secret care dădea un gust aparte acestui soi de cârnat care a devenit celebru și în „carmangeria lui Căpîntală așa zisul virșlu „A LA ORĂȘTIE“!

Era cartierul unor oameni gospodari și înstăriți!

La magazinul lui Hardalau erau alimente de tot felul și peste drum la brutăria lui Dietrich se putea cumpăra: franzela, pâine neagră , covrigi și cornuri cu unt și de două ori pe săptămână se putea cumpăra „cremeș“. Deci și un fel de mini cofetărie. Cântarul de altă dată al prăvăliei este acum la mine în bucătărie .

În cuptoarele brutăriei Dietrich prima brutărie cu încălzire pe motorină se puteau coace înainte de sărbători atât cozonacii cât și fripturile vecinilor. (După naționalizare în 1950 brutăria a devenit locul de joacă al nepoților Dietrich și mai târziu 1975 , din cărămidă cuptoarelor mi-am construit o casă nu prea arătoasă dar bine izolată pe vatra cuptoarelor.)

Un alt moment important în Troian erau diminețile între orele 9-10, când muzica militară a batalionului de Infanterie a orașului însoțea soldații care mergeau la instrucție pe dealul „Bemilor” aceștia cântau în Troian până trecea și ultimul soldat.

Despre o altă stradă care a făcut cinste nu numai cartierului ci și orașului trebuie amintit aici,

Strada Muzicanților

Pe Muzicanților au locuit majoritatea lăutarilor din oraș în frunte cu dirijorul lor Tudorică Munteanu, ginerele lui Bicibaci cel cu gurdună. Tudorică a încântat cu muzica lui ani de zile consumatorii restaurantului „Dacia“, Coroana, alături de pianista Muchi Orelt.

Trupa aceasta de lăutari ţigani însoțea înmormântarea fiecărui ţigan din oraș. Și cel puțin copii de pe strada Plantelor ieșeau la poartă și urmăreau marșul funebru.

Din strada Plantelor la Troian se ramificau 5 străzi :Fabrica, Mahala, str. Cojocarilor, Popa Șapcă și Petru Maior.

Fabrica, azi Gheorghe Doja, făcea legătura cu târgul de vite și grajdul taurilor lângă puntița și un joagăr care a dat probabil numele străzii, pe Mahala locuiau cei mai înstăriți plugari. Pe Popa Șapcă era legatoria de cărți a lui Pardos. Șa legătoria sa domnul Pardos ne făcea din 2-3 caiete mici caiete speciale pentru limba Română. Că la dl. profesor Ioan Dumitru scriam și câte 10 pagini într-o oră.

Pe Str. Cojocarilor nu-mi amintesc să fi locuit vreun cojocar dar a existat primul darac de lână pe Petru Maior a lui Dobreanu, familie ce a emigrat în anii 1970 în America. Dar un cojocar renumit a locuit la capătul străzii Plantelor și anume cojocarul Depcea care făcea cojoace brodate parte a portului popular din zonă.