Orăștie, Moara de sub Vii

Când am început să scriu rândurile acestea nu știam unde trebuie să ajung. Însă a fost plăcut chinul de a face din litere cuvinte, din cuvinte propoziții și paragrafe, încercând să le dau suflet să le găsesc relevanța istorică pentru povestea care se dorea scrisă se zbătea să iasă la lumină, să fie citită. Însă trebuia să găsesc și adevărul, acea parte a poveștilor ce coincide cu realitatea. Aici este nevoie de câteva precizări. Sunt orăștian prin adopție, copilăria am petrecut-o împărțit între Timișoara, Brașov, Săt-Mar, Maramu sau Țara Moților. Am dintotdeauna predilecția spre solitarism, plimbările sau excursiile de unul singur, ascultând natura sau poveștile oamenilor din jur mi-au făcut, și-mi fac, o reală plăcere.

Blochistul de mine (am locuit o bună perioadă la bloc și da fac parte din generația „cu cheia la gât”) o lua pe strada Viilor cu sau fără „adresă” precisă în ciuda promisiunii unei destinații, curiozitatea de a cunoaște ce este în spatele lucrurilor, mă opresc pentru a examina, fiecare copac, fiecare piatră, fiecare bucată de staniol care arată ca o ceva, ceea mă duce, în mod natural, la visare închipuind diverse scopuri a staniolului în sine.

Fixarea asupra detaliilor se pare că este caracteristică copiilor mici dar și poeților, nu mai sunt demult copil (deși mă simt) poet cu atât mai puțin, așa că să revin la plimbarea-mi chiar dacă nu trebuie să ajung undeva. Cum de pildă la vremea când am ieșit să fac poze, opt sara, trebuia să vină, în alte vremuri, ciurda cu vaci. Azi care ciurdă? A trecut doar o tanti mânând agale două vaci.

Amintirile de pe Dealul Viilor sau Zăvoi îmi sunt vii și acum pe retina memoriei. O, Doamne! ce fain era pe iazul morii și ce misterioasă îmi părea moara! Era superb cândva, mmm da, a fost odată ca niciodată. Însă a rămas doar de poveste. Iazul era plin de copiii ce se zbenguiau, vara. A fost! Nu va mai fi! Nu toate poveștile sunt nemuritoare. Până și amintirea acelor vremuri se șterge încet dar sigur vor mai rămâne câteva fotografii ca cele ce se văd, un text sau mai multe și… și dureroasa uitare!

Ina îmi spunea: Dane, fascinantă mi s-a părut dintotdeauna! Copil fiind, am avut ocazia să intru în ea când bunica a dus un sac de grâu la măcinat. Funcționa ocazional. Ce vremuri!”

Cornel Nistorescu scria în articolul „O moară de apă” următoarele:
„Cei de pe uliţa Beriului, azi Crișan, îşi măcinau grâul, porumbul și secara la moara de sub vii, aşezată la poalele unei coline, cu un castel de apă pe umeri. Treceau doar o stradă și un crac al râului și nimereau în îmbulzeala de care venite de pe valea Mureşului, cu boii legaţi de loitre și aplecaţi peste grămezile de fân. Mirosea a bălegar. Oamenii aveau feţele pudrate și, între două măcinişuri, schimbau veştile cu alte veşti, aflau morţii, pe cei căutaţi de jandarmi, ori răspândeau ştirile despre cei plecaţi spre alte pământuri în căutare de parale.

La început, moara era purtată cu apă de un oarecare Şelcăr, mare proprietar de case și acareturi, asta fiind demult, al dracului de demult, cum mai zice câte un bătrân cu pleoapele căzute, când iazul morii era pardosit cu scânduri pentru a se putea face baie. Plăteai un creiţar și morarul îţi dădea cheia unei cabine de lemn, un prosop ţărănesc de cânepă și o bucată de săpun. Duminică, la moară, venea toată floarea oraşului, cavalerii și domnişoarele, ofiţerii și funcţionarii, se îmbăiau chicotind și ieşeau proaspeţi, plini de sănătate și cumpărau covrigi de la brutarii veniţi cu tarabe. Vara mai lipseau doar lăutarii pentru a se încinge adevărate chefuri. De la covrigi treceau la crâşmele lui Titu, Tăiş și Lăngoiu, un fel de Lang, cu trei fete, domnişoare până la sfârşitul vieţii. Se spune că la 70 de ani încă mai întrebau clienţii dacă se face să se mărite sau nu, și aceştia, din politeţe, spuneau, «sigur că da, domnişoară Lang, aveţi tot timpul înainte». După ce se uşurau de bani, perechile părăseau moară și împrejurimile, luate în stăpânire pentru o singură zi de îndrăgostiţi.

S-a dus și acest Şelcăr, și Lang, cu fetele lui cu tot, moara a ajuns pe mâna unuia Turdăşanu cam prin 1940, atunci când s-a cutremurat pământul de se mirau bătrânii veniţi la târg, prevestind parcă un alt cutremur, de data aceasta al istoriei, în 1944, an în care moara avea motor cu motorină, când se mai făcea baie în iaz și mai era puţin până la întoarcerea soldaţilor vii. La puţin timp, moară a ajuns la unul Borza, ţăran venit din Geoagiu. El a montat și curentul electric. De la el a trecut la C.A.P. și pe urmă s-a închis, rămânând o clădire asaltată de ierburi și de cioburi, cu iazul din ce în ce mai strâmt, astupat cu sârme, oale sparte și gunoaie. O singură femeie mai ştie totul, Ana Cergădean, de peste râu, bătrână de zeci de ani, aplecată mereu asupra unui război de ţesut, cam de prin 1920, când a primit diploma de ţesătoare de la Asociaţia femeilor române din Orăştie. Stă cu mijlocul învelit în molton și într-o blană de oaie, dar degetele i-au rămas iuţi. Ea spune că toate acestea s-au întâmplat al dracului de demult și că a auzit de la alţi bătrâni, în tinereţea ei, că pe acolo fusese oceanul, că au săpat o fântână și, la 30 de metri în pământ, au dat de scoici și de oase de peşti și altceva nu putea să fie decât fundul unui ocean.”

„Proprietarii Morii înainte sa ajungă la CAP au fost doi frați din Geoagiu pe nume Turdăsan. Domnul Borza socrul lui Domnul profesor Lupu a fost angajat la moară. În anul 1982 tatăl meu Mihaiu Ioan cu ajutorul celor de la CAP a reparat moara a montat motor electric și a măcinat cu ea pentru CAP și vecinilor de pe străzile alăturate.
A amenajat albia râului si a montat roată pentru apa cu intenția să o pună din nou în funcționare cu ajutorului apei.
După ce au început retrocedările Moara de sub Vii a intrat în posesia domnului Lupu care nu l-a mai lăsat pe tata să continue amenajarea și de atunci Moara a rămas în paragina.
Mare păcat pentru că Moara ar fi funcționat și în ziua de azi”, îmi scria doamna Mihaela Nicola Mihaiu.

Daniel Virgil Grancea; „Eram pici când moara era încă’n funcție… ne dădeam pe jilip, prindeam cleni și scobari cu mâna şi/sau cu undița iar pe firicelul ăla de apa din poză – ne dădeam cu camera de la Stavilă – era muuult mai mare acu 45-50 de ani! Ce nu pot să uit însă era MIROSUL: mirosea a soc şi plante sălbatice, a apă de munte, a nisip și pește. Un mic paradis. Cel mai nasol era când trebuia să plecam seara acasă…
Culpabilitatea difuză – a fost și va fi meteahna caracteristică neamului nost’… nimeni, niciodată nu e responsabil pentru nimic. Lucrurile rele, neglijența, imoralitatea, delăsarea doar „se-ntâmplă” – cad pă noi din univers… Nu belgienii sau portughezii sunt responsabili de starea deplorabilă a plaiurilor mioritice. Inculpații sunt mai geto-daci decât Născocor de Cârlibaba!
Tot ce pot face este să fac și să adun câteva fotografii, să scot povestea și povestea mere mai departe.
Păcat, chiar speram ca o să fie restaurata, dar se vede că „socoteala de acasă nu se portive cu socoata din târg” și târgu-i condus de oameni ce nu îndrăgesc Orăștia și istoria sa.
A rămas măcar o parte din moară să ne amintească cât de nepăsători suntem față de cei vechi dar frumos!

Din „Amprente – Locuri, Case, Oamenii”, manuscris de sertar.
Foto: Sandu Cazan