Orașul de la poarta spiritului transilvan

De cum intri în România pe, șoseaua ce-i însoțită de Mureș, treci de Arad, Săvârșin, Ilia, Deva și Simeria localități în care apar primele „semne” ale vechii Transilvanii, iar acolo unde Apusenii aproape că se leagă de Masivul Șureanu, despărțiți doar de Mureș, întâlnești o așezare. Un adevărat burg săsesc-transilvan, este orașul cu nume de… oraș – Orăștia. Odată ajuns în centrul orașului îți dai seama că ai ajuns în cel mai cunoscut ținut al României pe plan mondial, Ardealul.

Suntem aproape de jumătatea lui noiembrie pe străzile înguste, pietruite, abia dacă-și mai face loc câte o mașină, însă parcările sunt pline. De după porțile înalte ale caselor, făcute după același tipic săsesc, nu se aude nici un zgomot. Îi vremea capricioasă a toamnei, este destul de frig iar orăștieni nu ies mai deloc pe afară doar dacă sunt nevoiți și se pare că nu-s multe nevoile unui oraș îmbătrânit. Acoperite de un cer plumburiu clădirile vechi se tânguie după o renovare care să le readucă la strălucirea de altă dată și șoptesc un trecut încărcat de evenimente, de schimbări majore. Toate sunt dispuse aproape concentric în jurul a două biserici înconjurate de un zid gros și înalt. Dacă ar fi o singură biserică ai avea impresia că te afli în altă parte a Transilvaniei. Sunt însă două așa că nu încape loc de confuzie.
Aflăm din cărți că zona a fost locuită încă de acum 8000 de ani. Până la cetățile sacre de la Grădiște, din Orăștie nu trebuie decât să urci un ceas și jumătate spre Șureanu unde găsești urmele dacilor și altor triburi din antichitate. Apoi au venit romanii. Și-au ridicat aici vilele rustice, cum se numeau termele romane. Orăștia devenise loc dependent administrativ tocmai de Sarmizegetusa Ulpia Traiana (situată aproape de Hațeg, la 45 de kilometri distanță). În centrul orașului localnicii și-au ridicat o biserică pe care au înconjurat-o cu palisade și un șanț cu apă. Invazia maghiară din jurul anului 1000 a dat un nou nume al locului – „Varos” (oraș). Poate că a fost primul oraș întâlnit în cale de la intrarea pe teritoriul românesc și de aceea a fost numit așa de simplu. Au venit, puțin mai târziu și sașii, iar Orăștia a fost inclusă în Pământul Crăiesc delimitat cel mai bine*pe vremea lui Herman, întemeietor ai Sibiului și cel care a consacrat „ținutul celor șapte cetăți” – Siebenburg-ul.
„Cetatea” situată azi în județul Hunedoara era atunci punctul vestic al Pământului Crăiesc în care cu preponderență sașii veniseră între 1.200 și 1.400 organizați ca familii independente, în timp ce, aproape, la vest, în Comitatul Hunedoarei abia se dezvolta sistemul nobiliar.
Dată fiind densitatea de clădiri, evenimente și date istorice existentă în Orăștie am apelat la un ghid, rol jucat de cărțile din bibliotecă, articole și istoria orală despre Oraș. În „vocea” lor se simte, de la primele cuvinte citite, o plăcere imensă de a nara pățaniile locului. Cum suntem în parcarea din centru ne începem traseul improvizat de la „Hanul vechii poște” din Orăștie, unde se spune că, după detronare, Alexandru Ioan Cuza, în drumul exilului, și-a schimbat caii. Aici ne arată un relief roman încorporat în clădirea amintită, nerestaurată se pare niciodată. Obiectul se pare că provine de undeva din apropiere și a fost amplasat în construcție în prima parte a anilor 1800.
Ajungem, după câțiva pași lângă bisericile fortificate. Atipic sunt două, iar povestea este destul de lungă. Prima, cea pe stil gotic „pur”, datează din secolul al XIV-lea și este ridicată de sașii laolaltă cu maghiarii stabiliți la Orăștie. Se dorea a fi una dintre cele mai mari din zonă, cu o lungime de peste 100 de metri. Au venit însă invaziile turcești care au distrus orașul în trei rânduri într-un interval de doar 70 de ani. A renăscut însă în principal datorită recolonizărilor. În 1.800 reforma maghiară îi scoate pe sașii orăștieni din biserică. „Nemții” nu stau prea mult pe gânduri și își construiesc una, cel puțin la fel de frumoasă lângă cea veche.
Orăștie este locul în care a apărut prima scriere în limba română. La începutul secolului al XVI – lea mai mulți intelectuali români traduc primele cinci cărți ale Bibliei. Lucrarea este tipărită de către Șerban, fiul diaconu­lui Coresi. Avea să fie de fapt un efort de atragere a populației române spre Calvinism.

Vântul începe să bată destul de tare, nori plumburi își fac apariția la orizont. Dar de ce să băgăm seamă vremea rea din fața device-urilor? Nu mai bine descurcăm ițele peripețiilor despre trecutul orașul și a zonei sale? Trecut insuficient studiat, după părerea mea.
Trecem pe lângă sinagogă, apoi peste „Canalul Morii” – acum aproape sec, dar în trecut folosit pentru a pune în mișcare morile și pentru a umple cu apă șanțul de apărare pe care-l avea odată biserica fortificată. La capăt de pod ce duce spre Colegiul Național „Aurel Vlaicu”. Din senin gândul mă duce la domnul profesorul Adrian Secui, un alt împătimit al locului. Deși a predat fizica, dovedește că stăpânește la fel de bine istoria, cel puțin pe cea a Orăștiei mult mai bine decât mulți profesori ce predau istoria astăzi la școlile din oraș. După finalul carierei, domn profesor, este oarecum mulțumit că nu a plecat în altă parte: „După facultate am rămas aici și bine am făcut pentru că, am trăit într-o lume mult mai corectă decât în alte părți ale țării. Mai ales când eram copil, sau adolescent, la Orăștie, cuvântul dat era echivalent cu un contract semnat în fața notarului. Era orașul în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, toți știau ungurește, română, germană – evrei, români, unguri, nemți. Dar în 59 – 60 au plecat evreii, iar imediat după aceea au plecat și nemții. Acum au mai rămas foarte puțini”, îmi spunea oarecând profesorul cu păr și barbă căruntă.

Domnia sa regretă dispariția poftei nestăvilite pentru cultură pe care orăștienii o avea altădată. La sfârșit de secol XIX, început de secol XX, deși era sub dominația clară a Imperiului Austro-Ungar, Orăștia era locul în care se tipărea românește fără prea mari probleme. Liviu Rebreanu și-a publicat primul volum de nuvele aici. Tot aici existau mai multe ziare și reviste românești apărute în principal pentru a susține cauza românismului.
Din discuțiile cu sculptorul Nicolae Adam am aflat despre serile de vară în care, pe strada lui auzea aproape în același timp nu mai puțin de șapte pianuri, melodii pe care abia după aceea le identifica în operele clasicilor și despre cum se puneau opere în scenă la Orăștie, iar orchestra era formată din sași și maghiari, care în viața de zi cu zi erau nimic altceva decât meșteșugari.
Însă hai să mergem mai departe spre Colegiul Național „Aurel Vlaicu”, după numele aviatorului care a făcut o parte a gimnaziului la Orăștie. Clădirea inaugurată în 1913 ce domină „partea vestică’’ al vechiului oraș, la concurență poate doar cu turla Mănăstirii Franciscane sau turnul fostei distilerii a lui Schuleri ce se vede în spatele mănăstirii. Trecem pe lângă prima uzină de curent electric a urbei, cumpărată apoi transformată de Schuleri în cinematograful Orion, și care după ani 2000 a fost renovată și transformată în ceea ce este acum restaurantul „Curtea Leilor”.
O luăm spre stânga trecând un alt podeț peste canalul morii, ca în dreapta să zărim fosta școală de fete „Despina Doamna”, locul casei Schuleri (azi noua aripă a liceului tehnologic „Nicolaus Olahus”), casa Ciumașiu, omul care împreună cu Faragó pun bazale actualului Fares. Dacă am merge puțin mai susul străzi, tot în drepta, am vedea ce a rămas din emblematica, pentru oraș, arhitectură a Casei Vulcu și clădirea vechiului Colegiu Reformat Kun. Însă nu o vom face ci după pod o luăm spre dreapta și la mai puțin de 200 de metrii, pe străduțe înguste și pline de mașini pe trotuare dăm de fosta clădire a poștei, actualul notariat. La stânga și la dreapta case cochete de sfârșit al secolului XIX și început de secol XX. Mergând înainte, pe o stradă aglomerată doar de mașini parcate „cum dă domnu”, trecând de casa unde locuiește familia Popa (trei generații de muzicologi și un inginer doctor în științe spun oarece, zic eu) ajungem la două case vizavi una de cealaltă. Casa Profesorului Aron Demian, actualmente casa Doctorului Pașca. Iar vizavi fostul han, transformat în școală, cantină școlară, depozit, ruină. Fiind adus la viață de Centrul rezidențial pentru persoane vârstnice al Asociației Samaritenii Orăștieni.
Merem cătă autostradă, la răspântie de drumuri vedem blocurile (cutii în care cândva creșteau generațiile celor veniți în Orăștie sau cei mutați cu sila din casele demolate pentru a face loc urâtului estetic și uman dezumanizarea numită „la bloc”) ce maschează urbea de alt-dat. În dreapta de vede turnul Bisericii Ortodoxe Românești „Din drumu Țării” și Școala Românească, acum centru pentru persoane de vârsta a trei-a. Ca în stânga să vedem monumentul „Izvorul de aur al dacilor” al sculptorului Nicolae Adam.
Undeva în apropiere, pe o altă stradă îngustă pe care ara mai trece câte o mașină, se află casa protopopului loan Moța, (acum în renovare) un fervent susținător al cauzei românilor din Transilvania. Locuința este aproape neschimbată.
Plimbarea are ca punct terminus „catedrala” Ortodoxă, – mai precis biserica Ortodoxă cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril („Catedrala” cum o numesc cu mândrie Orăștie-nii), asemănătoare cu celebra „Sfânta Sofia” îți provoacă mici îndoieli. Incertitudini ce-ți sunt degrabă risipite de clădirile de secol XIX timpuriu ce înconjoară lăcașul de cult. Diferența dintre stilul ei bizantin și restul edificii­lor se estompează rapid – dar asta după ce trecem pe lângă fosta școală germană, Banca Ardeleana, Casa Vulcu, Fostul Colegiu Reformat Kun, Poarta Cetății, Hotel-restaurant „Coroana”, Casina Română și Hotel „Central”, casa „Kun” și „Casina Maghiară” și alte câteva clădiri ce au mai bine de două veacuri vechime. De aici nu ne mai încumetăm să facem pași spre partea de nord sau de vest a orașului. Drumul Național 7 (cel mai circulat din țară) trece practic prin oraș, delimitând și ascunzând celor ce trec partea veche a orașului (ăsta a și fost planul lui Ceaușescu și a acoliților săi în întreaga Transilvanie) de cea „nouă”, acoperind totul cu blocuri din beton.
Deși este încărcată de istorie Orăștia nu se poate lăuda deloc cu turiști. Nu există un hotel, un restaurant care să poată adăposti grupuri adevărate, e drept ăsta este rolul economiei private, dar puține sunt orașele care se pot mândri cu biserici fortificate, mănăstiri și alte edificii vechi de mai bine de o jumătate de veac, clădiri în care au muncit sau au petrecut cu două sute de ani în urmă mari personalități ale istoriei Transilvaniei, cu o biserică ortodoxă copiată după „Sfânta Sofia”, sau cu un întreg complex de străzi și clădiri aproape medievale.
Încercarea de a deschide spre vizitare în circuitul turistic cu cele două biserici fortificate și cele menționate în scrierea de față este sortită, pentru moment, eșecului. Te lași păgubaș, deoarece reprezentanții comunități din Orăștie se opun categoric invocând viitoare „master planuri turistice” și alte concepte ce sunt în prezent „în faza de concepție”, fapt ce „nu încălzește” cu nimic călătorul prin Orăștie ce pleacă dezamăgit deoarece a văzut pe dinafară obiective care pe dinăuntru nu le-a putut vizita.
Cât despre un ghidaj propriu zis, o hartă turistică, un pliant sau o carte care să descrie clădirile istorice, frumusețile arhitecturale și arhitecturi industriale mai bine tac și vă reamintesc de industria descrisă de Caragiale: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”, și timpul se scurge, și va venii o iarnă, o primăvară, o vară și o altă toamnă așternând uitarea peste „master planuri turistice” și alte concepte ce sunt în prezent „în faza de concepție”.În anii comunismului orașul a devenit cunoscut peste tot în țară si numai ca fiind locul în care se produceau cele mai bune haine de blană sau de piele. Marea întreprindere „Vidra” apăruse însă tot pe fondul vechilor meșteșugari. La fel ca în orice alt mic oraș de provincie, posibilitățile limitate din punct de vedere material au provocat în ultimii ani un adevărat exod al tinerilor. Destinația principală este „munca la ce o fi” în special Spania.

Orașul sașilor s-a românizat, dacă cu un veac în urmă așezării i se spunea „orașul sașilor”. Recensământul din urmă cu patru ani a demonstrat însă că denumirea este istorie. Majoritatea celor 11.000 de localnici sunt români. În clasamentul etniilor, maghiarii și sașii ocupă pozițiile trei și patru, după rromi stabiliți în ultima vreme în Orăștie, sau urmașii celor veniți aici cu 50 de ani în urmă. A rămas doar numele din renumita fabrică de blănuri Vidra, care s-a născut din mâinile harnice și pricepute ale domnului Ioan Sekely. Astăzi este cunoscuta întreprinderea „Fares” dar toată povestea plantelor crescute, uscate, combinate între ele pentru leac a început-o bătrânul domn András Faragó. Aceiași uitare ce s-a așternut peste „Cojoacele de Orăștie” și produsele din plante medicinale de la fostul „Digitalis”.
Orăștia (pedepsită, în trecut, de comuniști pentru oamenii ei demni, sancționată, în prezent, de oamenii fără viziune și obiectivele de dezvoltare locală ce aleg să nu priceapă că nu contează cât beton sau asfalt toarnă o primărie dacă nu se dezvoltă economic) are șansa de a renaște, economic. Orașul cu nume de oraș este așezat într-o zonă cum nu multe localități din lume sunt așezate, iar efortul pentru a dezvolta turismul istoric, tradițional, cultural și, de ce nu, ce-l gastronomic pot deveni un punct forte în dezvoltarea sa.