Ostrovul singurătății

Există o nostalgie deloc ceremonică în poezia lui Ladislau Daradici, deopotrivă ostoită de discreția ciudată a unui cultivator de lalele din ideația neguroasă a lăuntricului, cadrul în care vrea să se ascundă spre a conserva, parcă, alunecarea unei lumi noi, suspendată pe grilajele angoaselor. Balansul acesta dintre viață și intervalul cețos al destrămării se regăsește și în „Să nu îndrăznești să mori fără mine” (Ed. Biscara, București -2023), volum de poeme precedat de un adevărat semnal de credință : „Paradoxal, viața are sens cât mai există lucruri pentru care merită să mori”… Pretextul  și provocarea acestui „fals jurnal vienez”, puterea de vrajă a trăirii, eliberarea de sine, strigătul de izbândă al iubirii. Aceasta este și modalitatea comunicării poetice, a existențialității pline de zvâcnetele interioare din care se decantează meditația după anume ritualuri ; asumate ca destin implacabil. Secvențele poetice asta surprind, ideea raportului dintre etern și caduc, oboseala căutărilor dospește sub un paradis pierdut și regăsit în spirit și formă : „Acesta-i țărmul stâncos/ al ostrovului sunt eu/ cel biciuit de talazuri năpădit de scoici/ pescăruși fantomatici ciugulindu-mi/ franjurii de suflet în această dimineață/ frigidă a celeilalte vieți/ pe care o încep chiar acum/ unde ai rămas pe ce continent/ al înstrăinării îți mai amintești/ de glasul meu înăbușit în noapte/ chipul nins de lună fierbințeala buzelor/ suntem inerți în absența dragostei/ monumente inutile ale solitudinii/ exilate în afara vieții/ hai să ne dăm întâlnire iarăși  în vis/ să recucerim fascinația/ caldă și dulceagă a iubirii/ reînviind  grădinile luxuriante ale dorinței/ această dulce durere tandră/ a singurătății în doi”. Ei bine, da – supuse presiunilor supraviețuirii – suburbiile memoriei se contorsionează  cu înverșunarea unei necesități vitale, aceea de a recupera și a evada din derizoriu, cu rol de recuperare. Instantaneele vieneze, adevărate flashbackuri existențiale sunt doar pretextul și nu aspectul ; nostalgiile de nuanță erotică se întrepătrund cu tumultul exasperant al secolului – altminteri eliberat de orice naturalism frivol : „nopțile mi se- nvălmășesc/ sângele îmi caută sufletul/ sufletul meu îți caută sângele/ casa trupului pare pustie fără suflet/ crâng desfrunzit rămas fără aripi/ fără cântec fără amețitoarele/ zboruri ale împerecherii”. Pare un act de magie dar nu e ; însuși ritmul vieții sare, cel mai adesea , dintr-o electrocardiogramă a refulării și declinătății . Această dependență se apropie uneori de configurarea tragicului decăzut la rangul de fapt divers – în schimb nu se poate nega sincronizarea trecutului cu prezentul, cu toate nelimpezitele pivotări. Din altă perspectivă, balansul plumburiu între regresiune și pasiune e necesar aici; eliberându-se de povara condiției, eul e absorbit de realitatea irealității – transa ce denunță și asigură , paradoxal, identitatea și rostul : „Sunt dimineți în care te trezești/ mai singur ca niciodată/ o umbra cenușie te urmărește tiptil/ unduindu-și sfidarea revărsându-și abisul/ peste gândurile peste sufletul tău/ ești bâtlanul uitat pe malul apei/ / arbore copleșit de inutilitatea sa/ ademenit de Marele Necunoscut/ fără nume fără mâine/ parfum de tăcere vuiet surd în infinit”, cu atât mai mult tristețea înfiorată a trezirii sinelui : „singur pe această creastă/ în biciuirea aspră a vântului/ la cumpăna încertă a norilor/ fraternizând cu neinvincibila moarte/ timpul- avalanșă invocându-l la tot pasul/ absența iubirii ca o sângerare perpetuă/ eu rămân aici departe de tine/ făptură- miracol căutându-te/ în aduceri aminte/ nimeni nu va ști când dispar/ sunet de prisos într-un ocean/ de necuvinte”. Denunțul, aproape nud, al căutării și rătăciri prin labirintul ființei poetice e reluat punctual, pare un resort al rescrierii, distilând enclave de aparențe și esențe. Așa apar variantele sublimului, noi reliefuri, niște munți surpați în sine, acolo unde retușurile nu mai funcționează, doar glasul poetului se mai aude…De sticlă fiind, cuvintele apar uneori tulburătoare și frumoase într-o gară pustie, frisoanele lor lipsite de glorie alcătuiesc însă magna unei sensibilități aparte, oarecum înnobilată prin oglindirea în vreuna din lumile posibile. Din migrațiile acestei destructurării, Ladislau Daradici plămădește un adevărat vis despre lume și timp, până la ultimele consecințe : „Acesta-i țărmul stâncos/ al ostrovului sunt eu/ cel biciuit de talazuri năpădit de scoici/ pescăruși fantomatici ciugulindu-mi/ franjuri de suflet în această dimineață/ frigidă a celeilalte vieți/ pe care o încep chiar acum”.