Părăsind țărmul

O imagine credibilă despre sinele sfâșiat parcă de condiția existenței unei dislocări între ceea ce se vede și ceea ce este, între ceea este inaccesibil și ceea ce este trecător, ca stimulent al idealului, prin contrast, o vizare a înstrăinării prin mecanismul memoriei, a uimirilor și distorsiunilor existențiale se regăsește ca un leit motiv în volumul de poezie al lui Aurel Pantea,  ”Execuții” (Editura Cartea Românească, 2020).

Atmosfera clar-crepusculară, prin modalitatea proprie ei de cuprindere a proiecțiilor poetice maiestuoase și derizorii plutește ca o ceață peste un décor înfrigurat în care timpul anihilator se infiltrează cu o luxuriantă natură: ” Vin sărbătorile trupurilor,/ vin și trec, și rămân liniști mari,/ și trupurile îndură tăceri,/ și pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ când o divinitate privește în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ și în privirile ei se aude un plâns fără seamăn”.

În acest spațiu poetic predilect accentele existențiale capătă inflexiunile unei realități revelatoare prin amprenta pe care o impun asupra destinului, inserată prin mișcarea browniană a unei conștiințe morale ultrasensibile pe care nici propria imensitate n-o poate anihila. Modulațiile unui ciclu caleidoscopic sunt risipite și apoi recompuse cu un rar pathos depășind pura constatare a intercondiționării factorilor antinomici, a vieții și a morții ce se consumă una pe cealaltă. Clipa în care ochiul descoperă dizgrația aceasta ce răspunde la propriul nume, locuind în oglinda marilor pasiuni risipite care-încotro, nostalgia și presentimentul unui unicat irepetabil:

”Devenim treptat cerșetori

la porțile mișcătoare ale propriului nostrum trecut

Dar cheile le-am pierdut

încuietorile au fost schimbate.

Viitorul se naște din disperare”.

E o fugă din colonia biologică a unei materii jubilante dar în egală măsură dureroasă spre depresiunea exasperată a lucidității, o dezicere de colcăirea în amorf și frivol: ”Cum fiecare lucru  făcut fără dragoste,/ cum se întoarce el să-și caute chipul,/ cum sângerează el fără să-l afle,/ cum lumea devine surdă/ și o pată însângerată rămâne/ singura cale spre unica salvare ce a rămas,/ și nimeni nu mai are chip,/ precum, dacă ai vorbi de chipuri,/ ar da pe afară închisori adormite”. Reflex firesc, într-o asemenea perspectivă, revelația superbă a unui humus sacru harnașat cu o depășire a trăirii, a unui alibi ritualic colorat mai mult sau mai puțin de un pregnant sentiment al solitudinii:

”Cum se împart sîngele și trupul Tău,

Doamne Isuse Hristoase,

să acopere fisurile

unor ceruri crăpate”.

Atunci când căderea devine iminentă, în spațiul interior al ochiului, codul lumii crepusculare se destramă la cea mai mică atingere sub presiunea unei anumite obsesii a aneantizării, un păienjeniș între fatum și luciditate, în zodia efemerului: ”Până în străfundurile morții,/ până ce glasurile toate se aud/ tare de departe, până ce doar căderi se mai pot întâmpla,/ până ce miezul însuși al distrugerilor se apucă de plâns,/ până încep să se audă limbi necunoscute,/ iar de acolo Altcineva vorbește în numele nostru,/ Cineva care a călcat moartea noastră cu moartea Sa,/ și se văd înviații trebăluind,/ inima ta e în inima mea,/ iar sângele înflorește”.

Proiecția luminii cunoașterii este cu adevărat obsesia majoră ce se desface lent, corp comun cu însăși conștiința poetului. Fragilitatea și febrilitatea mesajului transformă corporalitatea utopicului într-un uzufruct al realului, dincolo de bariera ireversibilului: ”Și moartea e un exercițiu/ de finețe./ Un simplu mod/ de a privi timpul,/ intens, până devine tăiș”. Cu un sâmbure de umilință transpus în oglinda memoriei, poetul își fixează orizonturile, acele module de eternitate, le face loc organic în sine. Neobișnuita sa luciditate recunoaște continuitatea esențială, mersul lumii și îndepărtarea de la festinul existenței, o viziune așadar ce sapă albii și exorcizează spaime. Semn, paradigmă a unei entități ce refuză uitarea, izbeliștea aceasta a creației transformată într-o metafizică a împotrivirii, în absența limitei: ”Poemul e teroarea/ că ești văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru,/ poemul e un atentat,/ el e principalul aliat al asasinilor aparenței,/ poemul e cădere și furie./ E stigmat,/ cu el timpul se curbează, încât se văd morții în pribegii fără capăt”.

O viziune a morții sau o apărare de ea așa cum te aperi de o fiară sălbatică. Din aceste câmpuri magnetice, domesticite prin actul explorării răzbat poleiurile deșertăciunilor și ereziile certitudinilor, sumele înzecite ale emoției de a fi, foc și pulbere din cer. Există totul, dar nu este nimic…

Aurel Pantea construiește din cuvinte terase spre anticamera înaltului la lumina fulgerelor de zi și noapte cu focalizări ale memoriei din viața trăită și cea imaginată. Poezia sa captează aceste imagini, cu ochii întorși spre înăuntru, ca la o pândă a sinelui… Din această anamneză, miraculos echilibrată, apare Poetul, el însuși:

”Totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere de lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nici o divinitate,/ cutremură, Tu, Doamne,/ această alcătuire,/ până-n rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer”.