Pasărea Phoenix sau despre forma pură a uitării

Perenizarea prin literatură nu implică o posibilitate, o opțiune sigură pentru toți scriitorii. O asemenea convingere justifică demersul universitarului și criticului literar Adrian Dinu Rachieru prin recenta sa apariție „RECURS Despre câteva cazuri literare, scriitori uitați și scriitori refuzați” (Junimea, 2024), având nu întâmplător drept motto un citat din literatul american Harold Bloom: „Dacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui”.

Nu este o tentativă facilă de a desluși o anumită „omologare canonică” în condițiile în care autorul însuși constată că, până la urmă, „nu canonul, ci canonizarea suscită interes”.

În altă ordine de idei, perioada postdecembristă poate fi socotită un etalon al ierarhizărilor, al reconfigurării unui anumit spectru al valorilor literare, punând în discuție tendințe ori chiar „subminând, prin aplatizare, structurile piramidale”, scara de valori construită în timp – chiar și prin experimente nostalgice/ iluzioniste, trebuie remarcat…

Pe fondul acestor intense indeterminări a spațiilor literare alternative, dilemele inserate cu tot subiectivismul de rigoare rămân de multe ori (de la o istorie critică la alta)atât sub semnul unei translații corecte cât și oarecum fortuit, al unui anumit ideal filistin. Ceva anume, un imbold derivând probabil dintr-o dorință de depășire a acestui antagonism dintr-o perioadă revolută l-a determinat pe autor să răspundă acestei provocări; nimic mai potrivit unor timpuri supuse invaziei unor valori confuze, oricum și cu orice, ce afectează implicit „orologiile” memoriei din zona cu totul eterogenă a literaturii.

Parafrazându-l pe Jurgen Klaus, în această detestabilă „ortodoxie a ereziilor”, scriitorii sunt prizonieri mai mult decât niciodată, explozia informațională mătură totul și acoperă cu aluviuni crepusculare circulația tot mai puțin extensivă a producțiilor literare. Privind înapoi fără mânie, în limitele distincției ideal-normative valoare-timp, relația dialectică dintre viață și operă ajunge să releve, în chip atât de firesc, un fel de ipostaze ale trăirii lumii ce azi pot părea desuete, dificil de întrezărit. Pornind de la confluența unor circumstanțe coincidente, diagnoza critică încearcă o asamblare a reperelor, eliminând pericolul verdictelor, ca un reflex de protecție; trecerea inexorabilă în uitare în raport cu idealul imortalității operei afectează, din păcate, în nedreaptă măsură, efectul va fi esențial diferit de la un caz la altul…

Eternitatea gloriei există/ rezistă prin mitul ei, prin excelența ridicată la absolut. Recursul la aceasta se dovedește de multe ori un paliativ iluzoriu. Expansiunea și regresul ca lege universală. Prin prisma valorizării/ dezintegrării interesului (mai puțin a succesului comercial convertit în fenomen cultural) un recurs de acest fel, chiar dacă nu este singular, e binevenit. Consumismul a anexat zone imense în care literatura e absentă sau irelevantă. Cercetarea atentă a feluritelor istorii literare poate fi socotită în acest caz un demers esențial, nefalsificat de eforturi de reabilitare ci doar de readucere în actualitate; creația literară legitimează ontologic existența estetică, trăirea autentică dincolo de ecoul imperfectului. Pe masa de lucru a istoricului/ criticului literar sunt aduse cu desăvârșită eleganță suficiente dovezi în acest sens; observațiile sale induc de multe ori senzația unei regresiuni temporale sub temerea unor erori de receptare, relevând o mai puțin intolerantă metafizică a timpului. Astfel, tendința de a investiga cere o prealabilă deslușire proprie primind halouri critice suficient de imponderabile și de la cei care s-au aplecat asupra scriitorilor puși în discuție.

La capitolul Recitiri sunt analizate nouă cazuri literare: Vintilă Horia, Ion Negoițescu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Monica Lovinescu, Nicolae Breban, Sorin Titel și I.D. Sîrbu. De remarcat, paleta diversă – de la răsfățați ai puterii, la transfugi și foști deținuți politici precum și încadrarea fiecărui scriitor prezentat în atmosfera de ev, rigoarea observației plină de substanța fenomenului, nu numai de forma și relativitatea lui. Între a scrie și a rămâne în conștiința cititorului, ca o rarefiere a conexiunii, se situează și protagoniștii capitolului Canonul uitaților. Zaharia Stancu deschide această listă a scriitorilor pasibili de a nu fi, este starea aceea de virtualitate imprevizibilă…

Poet și prozator, răsplătit cu funcții și onoruri, un fel de clasic  în viață și după moarte, „cu o glorie curmată brusc… cu stilu-i inconfundabil, cu fraza abruptă, întreruptă și puseele de histrionism, pare amenințat de noaptea uitării”.

Aici îl regăsim și pe „toboșarul” de altădată, Mihai Beniuc, poetul proletcultist iscând „furtuni de cântec” și care declara cu emfază –„Eu sunt în secol o necesitate”. Nu a rămas însă decât un oportunist, cu palide urme de talent… Un „destin scriitoresc ciudat, chiar straniu, pe ruta avangardă-proletcult-intimism-reflexibilitate angoasată” (C. Cubleșan), cel al lui A.E. Baconsky, un poet și prozator nonconformist „bolnav de estetism, nescutit de prețiozități… a mixat cu efecte picturale, reveria, fabulosul, vagul”.

Cu un destin tragic, Alexandru Ivasiuc „ilustrează, în scurta-I carieră scriitoricească, destinul romanului politic românesc, reinventat”.

Un editor și poet uitat, Florin Mugur este cel ce afirma odată: ești viu „cât durează scrierea unui vers”. E drept că numele său era mai invocat atunci când literatorii făceau coadă la ușa editurii… Cu toate aceste mici vanități ale timpului, Adrian Dinu Rachieru este tranșant – „Insomniacul poet, frământat, resemnat, dezabuzat, asumându-și marginalitatea, închipuind- prin reinterpretare – o mitologie proprie, are dreptul la o lectură de redescoperire”.

Creația poetului și eseistului Cezar Baltag, un alt „uitat” al lumii literare și nu numai, „căutând cu osârdie manifestările sacrului în profan”, figură de frunte a generației sale este readusă în atenție, „simbolismul său, de extracție mitologică, cutezând a sui/ coborî la izvoarele Ființei, presupune o recodificare”. Stranietatea creației, un anume vizionarism, cultivarea alegoriei morale și a obsesiei damnării nu s-au dovedit salvatoare nici pentru prozatorul Mircea Ciobanu. „Canonizabil, totuși”, intens comentat în presa literară a vremii, îndeosebi prin prisma acelorași veleități editoriale (redactor din 1970 la Cartea Românească și inițiator al colecției Hyperion) acesta pare a fi candidatul perfect pentru un con de umbră greu de iluminat. Spirit aristocratic, Dana Dumitriu, autoarea celui mai radical roman psihologic (N. Manolescu) se înscrie în „formula realismului psihologic”, pe linia Hortensiei Papadat-Bengescu și a Virginiei Woolf. Trilogia sa „Prințul Ghica” s-a bucurat de succes în epocă însă astăzi nu mai stârnește nici un fel de ecouri.

Un destin aventuros, cel al prozatorului Petru Popescu… Ilegalist, jurnalist de stânga, cronicar dramatic apreciat, poet, prozator, scenarist, acesta a devenit repede un favorit al publicului . În plin „dezgheț” cultural , romanele sale Prins (1969), Dulce ca mierea e glonțul patriei (1961) ori Copii Domnului (1974), refuzând valul Noului Roman francez din anii 60, se vor concentra pe captarea unui public tânăr, „căutând succesul cu lumânarea”(C. Stănescu), un succes fulminant, indiscutabil… Agreat și cultivat de regimul comunist, pe valurile gloriei literare, scriitorul alege să evadeze dincolo de Cortina de Fier, visând ,pesemne, să devină altcineva. În pofida unor scrieri oarecum comerciale, care s-au bucurat de o primire relativ bună pe continentul american, cariera sa de scriitor român postdecembrist va cunoaște o pantă descendentă , nemaiatingând notorietatea de odinioară.

Departe de o resuscitare a receptării literare se află și scriitori nominalizați de critic în „catalogul refuzaților”. Primul care deschide această listă este un semi-disident de stânga, Miron Radu Paraschivescu. Prozatorii Ion Lăncrănjan, Titus Popovici, Petre Sălcudeanu, Paul Anghel și Mihai Sin, continuă această listă – prozatori cu nuanțe propagandistice, prolifici, a căror stea literară, nu fără asperități, a strălucit pe vremea regimului comunist, dar a căror nume se află azi, poate, într-o „nemeritată eclipsă”. Nici opozanții politici ai regimului totalitar nu se bucură de o soartă mai bună… „Onirograful” Dumitru Țepeneag, „primul textualist român” autoexilat pe malurile Senei, „comentat abundent după repatrierea literară… are parte, totuși, de o receptare tardivă”. Paul Goma, „cartograful gulagului autohton”, un „captiv al memoriei” și „excepțional poet al cruzimii” (I. Negoițescu) este un caz mai aparte, se pare că aici disidența eclipsează creația literară, „printr-o nemeritată devalorizare, având parte de o percepție confuză,, uneori violent-ostilă”.

Pe fondul impactului operei cu timpul ce desfoliază adesea valoarea, atâta cât este – și din toate puterile, „anatema neîmplinirii” nu face abstracție de aceste avataruri; fantoma uitării  bântuie și va mai bântui destine literare. Ca și Pasărea Phoenix însă, plutind într-o zonă incertă, prin conotația iterativității, literatura e mereu conștientă că poate salva și transforma; în fond nevoia de adevăr și ficțiune aparține în primul rând cititorului care își construiește și demolează miturile.

Restul este acel joc al continuei reveniri dintre aparențe și esențe sau mai bine zis dintre ceea ce a rămas cumva și ceea ce a rămas ca să însemne ceva.