Personalități pe nedrept uitate – 110 ani de la nașterea Generalului de brigadă (r.)Viorel Cugereanu

Viorel Cugereanu a fost un om de o aleasă sensibilitate sufletească, intelectual de marcă, cercetător meticulos și atent, cărturar neobosit și istoric, o adevărată „enciclopedie vie”, un mare patriot român. Copilăria i-a fost legată de cântecele și legendele Unirii de la Alba Iulia. Tatăl său a înmânat în Cetatea Unirii scrisorile (credenţionalele) Orăștiei, iar fratele mai mare a fost portdrapel al delegației orăștiene de la Alba Iulia.

Din păcate, desfășurarea unei prodigioase activități pe tărâm social-cultural i-a fost întreruptă de încătușarea libertății spirituale – și a trebuit să treacă decenii pentru ca generația noastră să ia cunoștință de unele atitudini manifestate în contextul vieții cetățenești și culturale, cu toate că îi fusesem contemporani abia în ultimii câțiva ani, izbutind să ne transmită încrederea sa, prin dialogul său plin de sugestii și perspective.

După 1990 deși la o vârstă înaintată și deosebit de îngreunată, în urma invalidității ce l-a marcat cinzeci și cinci de ani, a avut energia de a susține un larg diapazon de preocupări social-culturale până în ultimele clipe ale vieții. Probarea temeiurilor ființei noastre naționale prin fapte cotidiene, ca răspuns comunitar privind problematica românească în actualitatea europeană, a fost rațiunea existenței acestui mare patriot.

Date biografice:

S-a  născut la 9 iulie 1914, în Orăștie, fiind al patrulea copil al unei vrednice familii de „economi” (cum se numeau țăranii). După terminarea școlii primare, în 1924, va urma Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, cu râvna care l-a caracterizat toată viața. Ca dovadă a aptitudinilor sale stau participările la Concursurile Societății „Tinerimea Română” (olimpiadele de astăzi), distinse cu premii binemeritate. A absolvit liceul în 1931, ca șef de promoție. Ar fi putut urma apoi cursurile universitare, dar insuficiența resurselor materiale l-a determinat să îmbrace haina militară, ca elev al Școlii de Ofițeri de Infanterie din Sibiu, în iulie 1933 fiind promovat sublocotenent în Regimentul 5 Vânători – Timișoara. În 1935 se distinge cu premiul I pe țară la tragerile cu pușca mitralieră. Între 1935-1936 este ofițer-elev la Școala de Aplicație a Infanteriei, pentru ca în 1938, datorită meritelor sale, să fie selecționat în rândul cadrelor Școlii de Ofițeri de Infanterie – Sibiu, instruind, în această calitate, două promoții de ofițeri. A mai urmat apoi Școala Superioară de Război (1940-1942), după a cărei absolvire devine profesor stagiar, iar apoi, profesor titular la Cursul de Tactică Generală și Servicii, până în 1947. În același timp, din 1943 predă „Cursul de Istoria Artei Militare”, la Școala de Ofițeri de Aviație.

În aceeași perioadă, cu începere din 22 iunie 1941, pleacă și pe front, ca locotenent absolvent al anului I al Școlii Superioare de Război, participând la luptele pentru eliberarea Basarabiei. Acolo, nedezmințindu-și clocotul caracteristic, în ziua de 28 August 1941, aflat într-o situație deosebit de critică, își înflăcărează ostașii de sub comanda sa, executând un contraatac viguros, în urma căruia situația este restabilită. Dar el cade grav rănit, pierzându-și piciorul drept, ce i-a fost amputat deasupra genunchiului. Restul zilelor până la moarte, va duce povara acestei grave mutilări a trupului, dar nu și a sufletului, care își va păstra verticalitatea și generozitatea.

Pentru eroismul și sacrificiul său pe câmpul de luptă, este răsplătit cu Ordinul „Mihai Viteazul”, pe brevet punându-și semnăturile Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu. Devine Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (cea mai mare distincție din istoria Armatei Române, purtată de nici trei sute de ofițeri), însă după terminarea războiului, deși își servise Patria cu o dăruire exemplară, până la sacrificiul fizic, a fost nevoit nu numai să-și ascundă brevetul care îi consfințea acordarea înaltului ordin, dar să și facă „uitat” eroicul episod, noile autorități neagreând combatanții din luptele antisovietice pentru eliberarea Basarabiei. Astfel, în decembrie 1947, fiind trecut în cadrul disponibil al armatei (rezervă), cu gradul de colonel, se retrage pe meleagul natal, unde devine plugar, ca și antecesorii săi, lucrându-și singur, neajutat de nimeni, lotul de 5 hectare, primit înainte, ca drept decurs din aplicarea Ordinului „Mihai Viteazul”. Urma să piardă acest drept odată cu colectivizarea.

În aceste condiții, între 1956-1962, urmează cursurile fără frecvență ale Facultății de Științe Juridice din Cluj, luându-și licența în Drept, fapt ce îi va permite, după momentul colectivizării, să presteze cu competență profesiunea de jurist-consult, până în 1975, când se pensionează.

Îmbogățindu-și în același timp orizontul intelectual, nu și-a abandonat preocupările de cercetare istorică demarate anterior. Amintim în acest sens studiile publicate în perioada când a fost profesor la Școala Superioară de Război, în care urmărise cu perseverență și probleme legate de descifrarea sensului unor evenimente istorice, conform unei metodologii de o deplină acuratețe științifică. Cităm realizarea unui documentat studiu despre luptele purtate în 1479 pe Câmpul Pâinii, ce trebuia să fie publicat într-o broșură, cu fotografii de teren și schițe tactice, redând cu minuțiozitate desfășurarea evenimentelor.

În anii de marginalizare civică, pentru întocmirea lucrărilor sale a întâmpinat handicapul imens al lipsei de acces la biblioteci importante, trebuind în general să se mulțumească cu ceea ce îi ofereau cărțile aflate la dispoziție și notițele proprii.

Redactează unele lucrări care, chiar dacă nu se detașează prin dimensiuni, ci prin profunzimea demersului, îi definesc personalitatea jalonată de schimbătoare direcții prioritare ale preocupărilor, dar care totdeauna, în modul cel mai evident, reprezintă o tribună de proliferare a ideilor și simțămintelor patriotice, chiar dacă, prin nota de culturalizare, s-au frustrat prin acaparare de timp și energie în detrimentul exhaustiv științific. Prin forța lucrurilor, s-au ivit unele momente când cele două direcții nu s-au putut disocia, și chiar s-au împletit într-o oarecare armonie, grație harului și obstinației proprii, dar și ambianței revigoratoare în care a gândit după schimbările din 1989, care au favorizat virtual o exprimare mai liberă.

Cea mai mare parte a lor au rămas în manuscris sau dactilografiate, din cauza consecințelor politice la care l-ar fi expus critica circumspectă a epocii, deși, chiar și în acele vremuri, statornicirea unor elemente tradiționale puteau fi puncte de sprijin pentru minte și pentru suflet.

Intuind că anumite interpretări istorice nu vor fi bine primite, multe formulări nu au fost încredințate publicității, din cauza aspectelor conjuncturale.

Intervențiile sale, în diverse momente și împrejurări, erau sub semnul unei lecturi, deosebită de tot ceea ce se scria în presa locală și județeană, prin discuția polemică puternic argumentată, a falselor ipoteze privind unele aspecte istorice românești contemporane. Ele constituiau pagini de neuitat – care uneori nu puteau fi înțelese de la început, și care împlineau nelipsitele îndemnuri ale unor profesori ca Nicolae Iorga ori Gheorghe I. Brătianu, pe care, de altfel, i-a cunoscut în anii când acesta l-a înlocuit pe Iorga la Școala Superioară de Război.

În ziua de 7 noiembrie 1996 s-a stins din viață la Orăștie.

Recunoștințe:

Ca membru fondator al Asociației Naționale a Veteranilor de Război, și președinte al subfilialei Orăștie, este avansat la gradul de General de brigadă în retragere;

Cetățean de Onoare al Municipiului Orăștie – H.C.L. Orăștie, nr. 51 din 16 mai 1996.

Sursa:  Dan Orghici și Adrian Ioan B. Secui „Oamenii din Ținutul Orăștiei – Călindaru’ Foii Interesante” Volumul II, ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2023.