Petru Groza: Epilog la viaţa de liceu

Înaintînd pe drumul amintirilor mele, nu mă pot despărți de etapa școlară și nici de bătrînul liceu din Orăștie fără de a nu trece în revistă și leziunile corporale care îmi amintesc și astăzi despre peripețiile și prestațiile mele fizice. De altfel, sub acest raport, încă de pe băncile școlilor primare, știu că am dat dovadă de mult spirit de întreprindere, căci bătăuș m-am pomenit, în înțelesul strict al cuvîntului, de la cele dintîi contacte ale mele cu tovarășii de școală.

Abia acum îmi dau seama că una din preocupările mele principale a fost multă vreme să-mi măsor puterile cu toți aceia care îmi ieșeau în cale și care nu mă convingeau de la prima vedere că sînt mai tari decît mine.

În școala primară de la Coșteiul Mare, tata m-a dat în grija unui copil de țăran, mai înalt și mai puternic decît mine și care se afla înaintea mea cu vreo două clase ; acesta se chema Toma Vasile. Era un băiat blînd și, în absența tatălui meu, avea însărcinarea să stea acasă cu mine și cu ceilalți doi frați ai mei și să ne supravegheze. Cu Toma Vasile nu-mi puteam deci măsura puterile fățiș, dar am izbutit o răfuială indirectă ca să-mi asigur victoria. Ducîndu-ne pe coridorul lung de la vechea casă parohială a tatei, care mai tîrziu a fost înlocuită cu una nouă de către tatăl meu, ne-am luat la întrecere în fugă.

Avînd picioarele mai lungi, Toma fugea desigur mai repede decît mine. Eu l-am făcut însă să fugă de mai multe ori cu mine, pentru a prinde ocazia pe care o pîndeam ca să-l trîntesc. și astfel, pe neobservate, am pus lîngă perete cîrja preoțească a tatălui meu și, în timp ce el, într-una din aceste curse ale noastre, căuta să mi-o ia din nou înainte, eu am apucat cîrja și cu partea ei încîrligată i-am prins pe dindărăt, în plină fugă, un picior. Bietul băiat s-a răsturnat din plină viteză și, rostogolindu-se la pămînt, și-a fracturat un braț. Evident că, la vederea osului frînt în două, m-am cutremurat de spaimă și, cum la urletele lui de durere a sosit din sat un frate de al său care s-a înfuriat tare văzînd isprava mea, eu, prevăzînd ce avea să vină, am luat-o la fugă. Sărind însă un gard, m-am lovit atît de tare cu capul de gard, încît port și astăzi urma acelei izbiri în ceafă. Astfel că păstrez nu numai amintirea unei serioase chelfăneli din partea tatei, dar și stigmatul temperamentului meu năbădăios.

Pe această linie a conflictelor mele zilnice, nimic mai firesc decît ca încăierările cu colegii mei să-mi devină o a doua natură, urmărindu-mă și la liceul din Orăștie.

Mi se întîmplă și astăzi, adeseori, cînd întîlnesc colegi de ai mei de odinioară – acum cetățeni onorabili, în vîrstă -, că ei își încep conversațiile cu mine cu următoarele cuvinte:

– Mai ții tu minte ce bătaie mi-ai tras atunci… sau atunci…?

Astfel, după Dictatul de la Viena, trecînd oarecum clandestin prin Budapesta și oprindu-mă la un moment dat la un galantar din piața Deac – locul magazinelor elegante, de confecții -, în ușa prăvăliei iată că s-a ivit figura puternică a proprietarului magazinului, care imediat s-a apropiat zîmbind și spunîndu-mi :

– Ce faci aici, frate Petre?

Eu nu l-am recunoscut de îndată, și el, observînd acest lucru, ca să-mi ajute memoria, s-a recomandat:

– Cum? Nu mă mai cunoști? Eu sînt Miși Grünwald, colegul tău de la Orăștie, pe care l-ai ars de atîtea ori cu palmele tale, încît și azi le simt pe obrajii mei!

Vă mărturisesc că la aceste cuvinte l-am recunoscut, dar în postura leului, fiindcă mi-a fulgerat atunci prin minte : «Te pomenești că omul are de gînd să-și ia revanșa!?» El numai la asta nu reflecta, căci lui îi mergea bine prăvălia! Este adevărat, crescuse mai solid decît mine – poate și în urma acelor bătăi, fiindcă se spune că bătaia e ruptă din rai! Avea un abdomen respectabil și un puternic lanț de aur. Iar prăvălia lui era plină de mușterii. Deci, evident că era mult prea bine dispus ca să-și mai facă pe gratis vreo supărare cu vreo încăierare tardivă cu mine.

Ba m-a poftit înăuntru și acolo ne-am reamintit multe lucruri din trecut, adesea terminînd poveștile din viața noastră școlară cu refrenul :

– Da, ții minte atunci cînd l-ai bătut pe ăla?… sau pe ăla?…

Sau :

– îți amintești cînd ai luat o bătaie strașnică de la atletul liceului, care era cu trei clase superior nouă, Wirth Ianoș?

De fapt, acest Wirth Ianoș, fiul unui cunoscut ceasornicar și bijutier de pe strada principală Kossuth Lajos din Budapesta, nefiind un prea bun elev, a fost plasat de către tatăl său din capitala Ungariei la «periferie», adică la liceul din Orăștie.

Sportul se înjghebase bine încă de pe atunci la Budapesta și fiul bijutierului făcea atletism în toată regula, avînd o musculatură puternică, care i-a cîștigat respectul tuturor colegilor noștri din liceu. Nimeni n-ar fi avut curajul să intre în conflict cu el.

Fatalitatea, care mă urmărea însă, determină atunci un conflict cu mine. Eram prin clasa a V-a de liceu, iar el era prin clasa a VIII-a. Era tocmai apparitor, adică supraveghetor săptămînal, cu sarcina de a veghea asupra ordinei în dormitoare și plecării noastre din curtea internatului spre sufrageria din grădina bisericii de alături, noi trebuind să ne orînduim doi cîte doi, în tăcere.

Fratele meu din clasa I, Victor – azi medic bacteriolog la Tîrgu Mureș -, a rămas fără soț și Wirth s-a răstit atunci la el:

– Unde îți e soțul, măgarule ?

Fără să mă pot abține, eu i-am strigat din spate :

– De ce insulți pe fratele meu? – deși n-aveam voie să vorbim din rînduri.

Pentru această intervenție a mea el m-a ocărît de îndată ; dar asta nu era încă totul, căci el avea dreptul să aplice și pedepse disciplinare, bunăoară, să interzică porția de supă de chimen sau de cafea, dimineața. Sosind noi la refectoriu1, cei 160 băieți ai liceului, ne-am ocupat locurile, în picioare, la cele 16 mese, în așteptarea rugăciunii obișnuite de dimineață, pe care o spunea, pe rînd, cîte un licean din clasa a VIII-a.

În acest refectoriu, în mijlocul căruia se afla masa profesorilor – ca în orice internat de pe vremea aceea -, se păstra o disciplină «calvină», de mănăstire, fiind interzise conversațiile și orice zgomot. Și atunci, după rugăciune, Wirth s-a apropiat de fratele meu, interzicîndu-i să-și bea cafeaua (jumătate din băieți beau cafea, iar cealaltă jumătate, supă de chimen, făcînd cu schimbul), drept pedeapsă pentru purtarea lui neregulamentară din curte, dar mai mult pentru a mă pedepsi indirect pe mine, fiindcă necuviința era din partea mea, nu din partea bietului meu frate. Simțeam acest lucru și m-a tulburat pedeapsa dată fratelui meu. De aceea mă apropiai de fratele meu cu următoarele cuvinte:

– Bea-ți cafeaua! Nu asculta de această cămilă!

– Ce ai spus? a ripostat Wirth.

– Am spus: «cămilă».

Wirth a ridicat atunci mîna ca să mă lovească, dar nu i-a fost cu succes, fiindcă fulgerător l-am plesnit în față cu ceașca de cafea a fratelui meu. Orbit de cafeaua care-i intrase în ochi, el dădea din mîini și din picioare în neștire, luîndu-se după mine.

Iar eu, dîndu-mi seama de primejdia care mă păștea dacă punea mîna pe mine, i-am azvîrlit înainte, pe rînd, toate ceștile care-mi ieșeau la îndemînă ; și am ajuns astfel pînă la masa cu farfurii cu chimen, de unde, retrăgîndu-mă strategic mai departe, am început să azvîrl cu farfuriile, unele din ele nimerindu-l, altele nimerind spre mesele vecine. și am ajuns în cele din urmă la masa din mijlocul sălii, a profesorilor.

Panica a fost, desigur, enormă, fiindcă bătrînele bolți ale acestui refectoriu n-au văzut niciodată un scandal de asemenea proporții.

Apparitor-ul m-a ajuns totuși din urmă și, punînd mîna pe mine, am simțit de îndată încleștarea musculaturii lui de oțel. Cu o iuțeală surprinzătoare, mi-am eliberat însă mîna stîngă și am luat un cuțit de pe masa profesorilor, ridicîndu-l către atletul ce mă încolțise, care, văzînd primejdia, a făcut un salt mare îndărăt.

În acest moment, cineva m-a încleștat puternic dintr-o dată cu două brațe, din care nu m-am mai putut smulge, fiind astfel dezarmat. Și în acest mod am fost evacuat din refectoriu.

Consiliul profesoral nu m-a eliminat însă pentru această ispravă, așa cum se așteptau cu toții, ci mi-a aplicat o pedeapsă mai ușoară, pe care am suportat-o cu multă satisfacție ; fiindcă, față de gloria și prestigiul pe care le-am cîștigat din acest moment în liceu, mi se părea că am făcut o afacere foarte bună bătîndu-mă cu acest atlet.

Dar și în alți ani de liceu am avut ocazia unor astfel de răfuieli, unele – recunosc – cu sfîrșit tragic.

Bunăoară, cînd eram în clasa a IV-a de liceu, făcînd noi într-o oră de curs scandări de hexametri și pentametri, trebuia să batem ritmul cu degetele pe bancă, însoțind această bătaie cu sunetele: Tram – tra – ta – tam! Tram – tra – ta – tam!… etc.

Eram la hexametrii lui Homer, în ora de limba elină. Această elină intra foarte greu în capul bietului meu vecin, un secui corpolent, Gaal Ioșka, care, pretindea el, aparținea neamului Arpazilor și tribului lui Töhötóm. El n-avea însă nimic comun, nefiind încărcat prin succesiune, cu greceștile acrobații poetice ale lui Homer. Pe deasupra, avea și un defect de limbă : nu putea pronunța pe r; pronunța în loc de r mereu litera h. Așa că și scandarea la el ieșea cam astfel: Tram – tra – ta – tam! Tram – tra – ta – tam !… producînd acest defect al bietului băiat ilaritatea clasei.

Lumea a trecut apoi la ordinea zilei, după acest incident ilariant, dar eu l-am ținut în evidență, pîndind un moment propice.

Seara, în dormitor, cînd, de la opt pînă la zece, așezați la masa comună – mensa publica – cu lampa de petrol atîrnată deasupra ei de bolta seculară, într-un regim de absolut silentium, ne făceam cu toții studiile, în această tăcere completă fiind interzise chiar și șoaptele între noi, eludînd vigilența supraveghetorului nostru, primarius, care veghea de la o măsuță de alături, am început să-l șicanez pe Gaal Ioșka, care ședea în fața mea, lovindu-l cu piciorul pe sub masă și scandînd în șoaptă: Tram – tra – ta – tam! Tram – tra – ta – tam!… făcînd și mișcarea respectivă cu degetul pe masă. Agasat, secuiul s-a înfuriat la un moment dat și a scrîșnit din dinți, pe jumătate șoptind:

– Mișelule, dă-mi pace, că-ți trag una!…

Eu, știindu-mă la adăpostul disciplinei care nu-i permitea nici chiar să mă înjure tare, necum să se apropie de mine lovindu-mă, am continuat îndărătnic această batjocură la adresa lui, încurajat și de succesul pe care l-am desprins pe fețele vecinilor, pe care i-a apucat o veselie înfundată.

Secuiul, privind în jurul lui și văzînd că am provocat rîsul întregii mese, a făcut un salt din scaunul în care se afla și mi-a tras o palmă zdravănă peste masă. Eu, încercînd să ripostez tot peste masă, am doborît lampa de petrol și s-a produs atunci un vacarm teribil, în care unii se ocupau cu stingerea focului iar eu căutam să scap de secui, care mă urmărea grație luminii mai slabe ce venea de la masa supraveghetorului nostru, învîrtindu-mă după mese.

M-a prins în cele din urmă în colțul camerei și acolo ne-am pomenit amîndoi pe vîrful lăzii cu lemnele de foc. Grămada de lemne s-a împrăștiat însă sub greutatea noastră și, astfel încăierați, am căzut pe podele, el fiind deasupra mea cu toată greutatea lui.

La un moment dat, am simțit o durere surdă în piciorul stîng și, cînd am vrut să mă ridic, am constatat că fluierul piciorului împreună cu osul accesoriu plesniseră în două. Cel mai nenorocit după această constatare era bietul secui, care era pe cît de mătăhălos trupește, pe atît de bun la suflet; și el a fost cel dintîi care a început să se văicărească, plîngînd. M-au așezat pe o targă, și colegii mei, împreună cu secuiul, m-au dus pe umeri de-a dreptul la spital.

Șapte săptămîni am stat în pat cu piciorul în ghips. și, cum eram în preajma examenelor de fine de an, desigur că nu m-am putut prezenta la aceste examene și era cît pe-aci să pierd și anul. Foștii profesori ai tatălui meu, care, după cum vă povesteam, a făcut și el studiile secundare la același colegiu, m-au protejat însă și mi-au dat certificatul de trecere a clasei. Așa că, sub acest raport, eu am ieșit cu profit din această întîmplare.

Și, în legătură cu aceasta, făcînd nu de mult o vizită guvernului maghiar din Budapesta, foștii mei colegi de la acest liceu improvizînd o întîlnire a noastră după patruzeci de ani de la bacalaureat, în aula colegiului reformat din strada Lonyai, unul din bătrînii mei colegi – protopopul reformat Tökes Ernö – s-a prezentat cu o fotografie a absolvenților clasei a IV-a de liceu, așa cum era la modă la fiecare sfîrșit de an; această fotografie, spre deosebire de celelalte, era luată însă nu în curtea colegiului, ci la spitalul din Orăștie, eu fiind așezat pe un scaun cu piciorul stîng fixat în ghips și rezemat deasupra celui drept. Priveam cu toții fotografia, cunoscînd proveniența acestei particularități și înduioșîndu-ne la amintirea nenorocirii mele.

Ar fi prea mult ca să înșir și alte isprăvi. Aș vrea numai să arăt, povestind viața mea școlară, că și finalul a fost demn de celelalte prestații fizice ale mele, din cursul celor opt ani petrecuți la colegiul reformat maghiar din Orăștie.

La ora de gimnastică din clasa a VIII-a, făcînd eu intenționat o mișcare neregulată la un salt cu prăjina pentru a deruta pe colegul meu de alături, am căzut pe ceafă, spărgîndu-mi osul craniului. Purtam încă bandajul pe cap cînd, după examenul de clasa a VIII-a și înaintea bacalaureatului, profitînd de libertatea relativă pe care o aveam în acest răstimp, sătul de disciplina de fier a celor opt ani de liceu pe care îi urmasem acolo, am evadat cu o grupă de colegi pentru a face un chef la restaurantul Cassini din Orăștie.

Cu exuberanța tinerilor cu mari speranțe, cu mustăcioarele care de-abia se înfiripau, dar cu conștiința bărbaților eliberați de sub tutela liceală, am luat și cheful în serios. Îmi reamintesc foarte bine cum, cîntîndu-ne țiganii la ureche și bînd noi vin acrișor, mai mult ca fală decît din plăcere, ne scăldam în satisfacția de a fi admirați de burghezii și burghezele din Orăștie, așezați la mesele vecine. și în această ambianță am făcut-o, desigur, lată.

La plată însă, lucrurile au luat o întorsătură tragică; prezentîndu-ne șeful chelnerilor nota – era un om înalt și zdravăn – în starea de ebrietate puerilă în care ne găseam, această notă ni s-a părut zdrobitoare pentru buzunarele noastre. Mai ales că toți laolaltă n-aveam suma care ni se cerea.

S-au ivit atunci discuții care, fiind eu de față, au degenerat în bătaie ; fiindcă, la un moment dat, părîndu-mi-se că am auzit zburînd de pe buzele chelnerului-șef cuvîntul «mucoși», am ținut de a mea datorie să-i cer satisfacție pentru această insultă adresată unor «maturizanți» – cum ne plăcea să ne numim în preajma examenului de «maturitate», căci așa se numea pe atunci examenul de bacalaureat.

Și am tras atunci o palmă zdravănă șefului chelnerilor. Dar nici colosul n-a fost leneș și mi-a tras un pumn în piept care m-a dat peste cap. înfuriat și căutînd să repar rușinea, am sărit în picioare și, împreună cu colegii mei de o parte și chelnerii de altă parte, mi-am jucat rolul principal într-o bătaie care pînă la urmă a devenit generală, cu numeroase spargeri de farfurii, sticle și geamuri. Iar cum o parte din public ținea cu noi, eu am considerat că noi am ieșit învingători pe acest cîmp de bătaie și am plecat apoi spre casă.

În zorii zilei care se ivea, abia făcuserăm cîțiva pași pe stradă, cînd iată că prietenul meu Otto Roth, înspăimîntat, văzu că pantalonii mei albi erau plini de sînge. Speriați, cu toții mă pipăiau în dreapta și în stînga (eu eram și mai speriat, fiindcă, neavînd nici o durere, gîndeam că este sîngele adversarului meu și mă înfricoșa această postură de ucigaș), dar nu găsiră izvorul sîngelui care lăsa tot mai multe dîre pe hainele mele. începui să simt însă cum puterile mă părăsesc.

La un moment dat, ridicînd mîna dreaptă în sus și uitîndu-mă întîmplător la ea, am descoperit o rană deschisă, cu marginile înspăimîntător de umflate, provenind evident dintr-o tăietură în vecinătatea arterelor principale. Lămuriți acum asupra cauzei, unul din noi a sărit la poarta farmaciei Vlad, de lîngă liceu, sunînd, și unde, deschizîndu-ni-se, cu toate că era ora atît de matinală, am primit ajutor.

Un bandaj aveam deja la cap, astfel că acum puteam să port un alt bandaj și la mînă, timp de patru săptămîni purtînd eu bandajul de la mînă legat de gît; așa încît colegii mei de pe vremuri și astăzi fac haz cînd își amintesc de această armură a mea, cu care am părăsit liceul de la Orăștie, cu certificatul de «maturitate» în buzunar, dar și cu stigmatele mai aparente ale încoronării vitejiilor mele în acest străvechi colegiu. Așa încît păream mai degrabă un erou care se întoarce de pe un cîmp de onoare cu mari și sîngeroase bătălii.

Dar, așa bandajat cum eram, cu tot costumul meu marțial de erou, m-am prezentat în familia fostului protopop al Orăștiei, Vasile Domșa, care avea multe fete frumoase și între care cea mai mare a fost ani de-a rîndul partenera mea la școala de dans și «idealul» meu de student, adică «prima mea dragoste», stăpînindu-mi întreaga imaginație în acei ani, cu părul ei inelat de culoarea corbului, cu ochii ei mari și iscoditori. Era de-o vîrstă cu mine și-și cam neglijase studiile din pricina plimbărilor noastre prea dese, primind adeseori dojană de la părinți. Dar eu, pornit spre hotărîri mari, m-am îmbrăcat la jachetă, luîndu-mi și un baston și un joben nou-nouț, așa cum se cuvine unui bacalaureat, și m-am dus să pețesc fata.

 

Protopopul, contemporan al tatălui meu la colegiu și prieten cu el, om blînd, m-a primit cu bine, ascultînd cu părintească înțelegere mărturisirea sentimentelor mele și hotărîrea luată de a mă logodi cu fiica sa, urmînd ca, după terminarea studiilor, să ne căsătorim. Cînd totul mergea mai bine, intră buzna peste noi în cameră protopopeasa, o femeie foarte energică și expeditivă, care, aflînd despre ce este vorba, m-a și repezit cu cuvintele:

– Ce? Vrei căsătorie? Mai întîi șterge-te bine la nas și du-te și fă școala înainte! Fă-te om și pe urmă să umbli după astfel de lucruri!

A fost pentru mine un trăsnet din cer; mai ales că știam că alături, în dosul unei uși de sticlă, pîndește cu repezi bătăi de inimă, apăsîndu-și cu mîna pieptul, «idealul» dragostei mele. și, cum simțeam că ridicolul mă ucide, m-am pomenit de îndată în stradă, evitînd apoi ani de-a rîndul să mă mai apropii de casa aceea cînd treceam prin Orăștie ca student al Universității din Budapesta.

Abia mai tîrziu, după cîțiva ani de la această dramatică întîmplare, luîndu-mi inima în dinți și dus de nostalgie și de ambiția de a dovedi părinților și fetei că am ajuns om cu diplomă în buzunar, am bătut din nou la casa protopopului Domșa, mărturisesc, nu fără emoție și anume gătit pentru cucerire.

Mare mi-a fost însă din nou decepția cînd am aflat că «idealul» meu se măritase cu un onorabil boier din Vechiul Regat, care, venind cu un automobil galben, după cum am aflat mai apoi din vecini, a dus-o pentru totdeauna din Orăștie. Ea este astăzi o venerabilă bunică, întîlnind-o adeseori la București în casa unui general prieten, a cărui cumnată este.

Cu acest episod închei această lungă epopee a «virtuosului» licean care am fost, cu atîtea bucurii și decepții, cu atîtea biruințe și înfrîngeri, după cum ați văzut.

Fragment din volumul Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, Editura Compania, București, 2003