Petru Groza povestește despre obținerea titlului de doctor și petrecerea de după

În anul 1907 Petru Groza își obține diploma de doctor în științe juridice cu distincția magna cum laude la  Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. Iată ce povestește în cartea auto-biografică: „Adio lumii vechi. Memorii” în capitolul „Promoție cu bucluc”:

„Pe vremea mea, tineretul de la universități căuta neapărat să obțină titlul de doctor, și aceasta nu numai la medicină, dar și la filosofie, la litere, la farmacie, la teologie, la chimie (de s-ar mai fi putut, și la alchimie) și, natural, mai ales la drept.

Se părea la un moment dat că nu interesa atât bogăția cunoștințelor de fond, pentru a le putea utiliza cât mai temeinic în ramura profesiunii pe care ți-o aleseseși, câț mai cu seamă titlul de doctor, prescurtat la cele două litere, dr., era cel care atrăgea, spre a-l putea apoi afișa înaintea numelui pe cartea de vizită sau pe firma de la poartă.

Poate că tinerii dornici de a parveni își dădeau seama că într-o societate de structură burgheză, decadentă, lipsită de coeziune și avânt, de selecționarea justă și onestă a valorilor spirituale și materiale, într-o societate în care «reclama este sufletul comerțului» (deci nu marfa, ci reclama face comerțul bun), pentru a putea amăgi colectivitatea, era nevoie de cele două litere, dr., ca prefixe decorative ale numelui.

Pe scurt, ne zbăteam cu toții ca să obținem titlul de doctor. Şi, pentru ca puterea de atracție a acestui titlu să fie câț mai mare, el se oferea cu un fast deosebit, cu un ceremonial demn de instalarea unui episcop.

Evenimentul decurgea cam astfel:

Pentru a fi promovat doctor, candidatul trebuia să prezinte o teză, aleasă după bunul său plac — bineînțeles, din domeniul științei al cărei doctor dorea să devină. Şi, fiindcă nu interesa fondul, ci numai forma, nu era nevoie de un studiu în adâncime pentru a elabora o astfel de teză; de altfel, tezele se ofereau de-a gata în rafturile anumitor librării din jurul universităților sau puteau fi comandate pentru o sumă oarecare și livrate la termen.

Astfel, epidemia aceasta de titluri își crease bursa ei și urma numai ca tânărul candidat să copieze cu mâna lui proprie și să semneze teza cumpărată, pentru a apărea după aceea drept operă «personală» și «originală».

Profesorii, natural, cunoșteau acest lucru, fiind ei înșiși, în mare parte, astfel de «doctori»; și deci, era inutil ca ei să se mai ostenească cu citirea tezelor. Ajungea o semnătură sub «bun de imprimat» pentru ca teza să poată fi după aceea tipărită într-o ediție populară și distribuită cu deosebită solemnitate; fiindcă din moment ce teza era primită, tinerii considerau trecută «cu succes» și această ultimă fază a studiilor lor și erau convocați după un scurt interval în sala festivă a universității care, pentru această solemnitate, era decorată magnific cu diferite pajuri și steaguri, iar tribuna era îmbrăcată, împreună cu masa, cu postavuri verzi.

Ceremonialul decurgea cam astfel:

La spatele înalt al fotoliilor din jurul mesei de pe podiumul înalt se așezau husarii de paradă ai fiecărui decan. Acești husari aveau niște cizme de lac decorate cu ciucuri și șnururi aurite ; ei aveau pantalonii roșii, de asemenea înzorzonați cu șnururi aurite, și un veston albastru, cu pieptarul și el bogat șnuruit în aur; peste umeri purtau o tunică tot albastră, la fel de bogat șnuruită cu aur și îmblănită cu alb, având în partea stângă, agățată de o sabie de lățimea unei palme, o tașcă mare. Şi pentru că această compoziție multicoloră și oarecum fantastică, așa cum vedem în tablourile mai vechi, se părea că nu este destul de impresionantă, capul husarului purta un fel de chipiu semeț, de înălțimea unui cozonac moldovenesc, aplicat cu curea sub bărbie, ca și la soldații scoțieni din garda regală engleză, chipiu de asemenea bogat șnuruit cu aur și prevăzut cu o uriașă pană de struț de diferite culori. Husarii erau aleși pe sprinceană: înalți, chipeși, cu lungi mustăți bine răsucite datorită pomezii care purta mirosul la distanta. Hotărât lucru, tabloul era interesant!

Candidații erau înșiruiți în fața podiumului, obligatoriu și fără excepție îmbrăcați în fracuri, cu mânuși albe și cu joben înalt, lucitor – care, asemenea tezelor de doctorat, se închiriau pentru un răstimp de câteva ore la unele prăvălii de confecții din preajma universității; iar pieptarele, frumos scrobite, puteau fi îmbrăcate chiar fără cămașă, astfel că, adeseori, luând candidatul o poziție greșită, lângă pieptarul frumos scrobit, atunci când el se deplasa, puteai zări luciul pielii sau vreo prăpădită de cămașă nu tocmai albă.

Protocolul însă era salvat! Iar tabloul acesta fascinant se întregea apoi cu apariția, în pas rar și demn, a decanilor diferitelor facultăți.

Aceștia erau îmbrăcați în tunici și costume nu mai puțin extravagante, fiecare de o altă culoare: de la roșul aprins până la albastrul și galbenul de canar – costumele cunoscute de gală ale magnaților maghiari, având și ei căciuli de blană scumpă, cu care erau căptușite și tunicile, decorate cu pene de struț.

După ce decanii se așezau maiestuos în fotoliile lor în urma unei cuvântări a rectorului, candidații pășeau pe rând, punând două degete pe un sceptrum ținut de rector – un fel de toiag lung de argint cu un glob la cap – și depuneau jurământul, rostind niște formule patetice, fondul cuprinzând și jurământul solemn de fidelitate faţă de patria maghiară (pentru noi, fiii naționalităților, în condițiile de atunci ale stăpânirii șovine-maghiare, un fel de jurământ strâmb).

Jurământul odată prestat, candidatul era atins cu acest sceptrum pe umărul drept. Această parte a ceremonialului era, evident, inspirată din tradițiile medievale de învestire a cavalerilor, care erau atinși cu sabia pe umărul drept. Astfel erau promovați la gradul de doctor.

Părăseam deci universitatea cu orgoliul acestui titlu, ascuţindu-ne urechea pentru a asculta cu plăcere din gura acelora pe care-i întâlneam:

– Domnule doctor!

Titlul acesta avea atâta vrajă pentru noi, încât, prin cafenelele unde se întâlneau studenții, eram flatați de către chelneri spunându-ne «Domnule doctor» chiar mai înainte de a fi, gâdilându-ne în acest chip orgoliul pentru un bacșiș mai bun.

Dar acum…!

Prin uzanță, devenise obligatoriu pentru «fericiții doctori» ca în aceeași seară să dea și un aldămaș.

La Universitatea din Budapesta cronicarii povesteau de aceste banchete sub titlul Fecerunt Magnum Aldamas, adică pe românește «au făcut un chef strașnic», cu toţi camarazii și cunoscuții invitați. Conformându-mă acestui obicei consacrat, mi-am dat și eu aldămașul.

Şi, cum întâmplător în aceeași zi am fost promovat ca doctor împreună cu un alt român, dintr-o veche familie fruntașă din Munții Apuseni, Candin David din Câmpeni, un om mai în vârstă decât mine cu vreo zece ani, mai apoi un bogat avocat, cu multe mine ele aur, m-am asociat cu el pentru a suporta împreună cheltuielile aldămașului. Pe acestea le prevedeam mari, fiindcă, potrivit prestigiului nostru de băieți de familie bună, am invitat pe toţi românii de la Universitatea din Budapesta, inclusiv pe redactorii de la ziarul Luceafărul și de la o altă gazetă românească ce apărea în capitala Ungariei, printre redactorii cărora se aflau Octavian Tăslăuanu, Zaharia Bârsan, Octavian Goga, Ion Lupaş, Ion Lepădatu, Ion Agârbiceanu, I. Şchiopul, Vasile Stoica, A.P. Bănuţiu și alții – mai târziu poeți, dramaturgi și academicieni ai României întregite.

În acest scop am închiriat sala de gală a restaurantului elegantului club Saskör, pe românește Cercul Vulturilor, societate maghiară a magnaților din Budapesta. Această îndrăzneală era determinată de orgoliul nostru de valahi de bani gata, pentru a arăta ungarilor că și noi știm să aranjăm un banchet «domnesc».

Am obligat pe invitați să se prezinte în haine de gală, astfel încât, aşezându-ne la masa lungă, hotărât lucru, ea avea un aspect «domnesc». Odată așezați, ne-am pus pe mâncare și băutură, cu pofta studentului, sau a poeților și ziariștilor flămânzi de la bietele redacții ale revistelor noastre românești. Iar bunăvoia se încingea văzând cu ochii. Nu au lipsit, natural, nici toasturile cu cele mai bune urări pentru noii doctori; mai apoi, adâncind sursele de inspirație cu revărsări entuziast-naționaliste, ne-am adus aminte că, în definitiv, nu suntem decât niște oropsiți ai regimului.

Toate durerile neamului de veacuri ne năpădeau printre paharele și cuvintele noastre înflăcărate. Astfel că, mai ales după miezul nopții, au început să vorbească mai mulţi deodată.

Când iată, într-un târziu, se ridică Ion Şchiopul, scriitor și colaborator la Luceafărul, un om mic de statură, chel și cu ochelari sclipitori, cam răutăcios din fire, aparținând taberei acelora care absolviseră școlile românești din Ardeal, adică taberei «literaților», deci adversari ai studenților ardeleni care absolviseră școlile maghiare și care, dacă erau mai puțin literați, erau în schimb mai eleganți și cu pantalonii impecabili în dungă.

Antagonismul dintre cele două tabere s-a declanșat și acolo cu iuțeala fulgerului atunci când Şchiopul, dând curs aversiunii care îl stăpânea, a făcut aluzie la cei cu pantalonii în dungă, spunând că ei nu vor salva neamul românesc cu eleganța lor, ci «literații», cu Sămănătorul lui Iorga, ale cărui exemplare se iveau ostentativ din buzunarele lor.

Această ironie răutăcioasă, plasată în atmosfera vulcanică a chefului ce se dezlănțuise, a provocat, firește, în tabăra noastră un răsunet puternic și protestări vehemente. Şchiopul însă nu s-a lăsat bătut și a început să strige tot mai tare.

Şi atunci vecinul de la masă și bunul meu prieten, doctorul Ion Sălajean – azi medic primar la Baia Mare copil de țăran glugaş din Țara Oașului, dar absolvent al liceului maghiar (aparținând deci echipei de magiștri ai eleganței, împreună cu doctorul Alexandru Rákóczy de Fülöp – mai târziu deputat și prefect de Satu Mare în România întregită -, cu doctor Silviu Pescuț, cu doctor Ilie Carol Barbul «de Gaura», cu doctor Gh. Crișan – mai târziu ministru – și cu subsemnatul), deși era cel mai debil dintre noi, mic de statură și chel de timpuriu, cu mustăcioara foarte bine îngrijită, a fost cel care a ripostat de îndată, spunîndu-mi indignat:

– Ai văzut, porcul, cum ne insultă ?

Iar eu, cunoscându-i firea blândă, potrivită construcției lui debile, pe jumătate în glumă, pe jumătate «afumat», l-am îndemnat:

– Du-te de-i trage o palmă!

Nu m-am așteptat însă ca el să se și ridice cu o iuțeală uimitoare și să se repeadă la orator pentru a-i trage două «pălmuțe» prin surprindere cu mâinile lui mici, dai- care totuși simbolizau o plănuire.

Această lovire a unui «literat» mai în vârstă a provocat o puternică reacție în tabăra celor mai puțin eleganți, în frunte cu Zaharia Bârsan, poet – și mai târziu director la Teatrului Naţional din Cluj -, care prezida masa cu vigoarea lui cunoscută. Şi au sărit atunci cu toții și s-a încins o bătaie între cele două tabere, într-un vacarm și o învălmășeală în care nu mai știam cine pe cine lovește. In mijlocul acestui tumult s-a desprins la un moment dat figura lui Vasile Stoica  – mai târziu i deputat și redactor al ziarului Patria un om puternic, care făcea în jurul lui ravagii și goluri, doborând când pe unul, când pe altul.

Dar tot făcând aceste exhibiții acrobatice, fatal era să atragă asupra lui pe toţi adversarii. Şi, dându-ne noi seama că trebuie scos cu orice preț din luptă, dacă nu voiam să cădem cu toții pe rând, am tăbărât pe el și am reușit să-l culcăm pe o masa, unii din noi lovindu-l cu gâtul sticlelor goale în coaste.

Una din lovituri, fiind mai puternică, i-a scos un răcnet formidabil, în urma căruia s-a smuls ca un taur rănit din mâinile noastre și, luând din cuierul din apropiere un baston, l-a plesnit cu furie în cap pe blândul nostru prieten mic de statură Bîrlea – mai târziu medic dentist la București -, care nici nu a participat la exhibițiile noastre. Şi cu bățul acela încârligat, asemenea unui baston popesc, l-a lovit cu sete în două locuri, țâșnind de îndată două izvoare de sânge din capul bietului Bîrlea. Iar sângele prelingându-se pe faţă și pe cămașa albă, înspăimântați, cu ochii încremeniți la Bîrlea, având ochii și înfățișarea lui Ivan cel Groaznic din celebrul tablou al unui pictor rus, când susnumitul țar și-a ucis propriul copil, văzând până unde am ajuns, ne-am dezmeticit dintr-odată cu toții.

Şi, asemenea lui Ivan cel Groaznic trezit la realitate de fapta lui de ucigaș al propriului copil, ne-a cuprins mustrarea pe toţi, și dintr-o tabără, și din cealaltă, fiind Vasile Stoica cel dinții care și-a luat în brațe pe fratele său doborât – și, târându-l până la birjă, l-am dus la o clinică unde, neluând seamă de dojenile medicului de serviciu trezit din somnolența lui la acea oră târzie, am asistat cu toții la bandajarea lui Bîrlea, căruia îi rămăseseră numai ochii, nasul și gura libere. Avea, sărmanul, un aspect înspăimântător!

Ceea ce nu l-a împiedicat să meargă apoi cu noi la cafeneaua cu o mare reputație pe atunci Medicus, de pe bulevardul Üllöi, pentru a încheia acolo, conform obiceiului, cheful nostru cu Kniche Beine, un fel de coniac tare în care vărsăm un ou deasupra, considerând acest amestec reparator după băutura consumată peste noapte.

Soarele, care-și trimitea primele raze prin geamul uriaș al cafenelei, ne-a găsit pe toţi valahii, prieteni și adversari, îmbrăţişându-ne într-o sentimentală dizolvare a tot ce ne despărțise cu puțin timp înainte, pecetluind cu sărutări legământul de a nu ne mai certa.

Natural, astfel de nobile hotărâri, ca și altă dată, s-au evaporat odată cu alcoolul, care mai întâi ne-a incitat la bătaie, iar apoi ne-a înmuiat pentru împăcare, fiindcă astfel de certuri și bătăi au mai urmat și după aceea !

Așa mi-am încheiat eu cariera mea de student universitar si, cu patentul de «doctor» în geantă, am pășit în sfârșit pe arena vieții pentru a-mi fauri o existenta independentă.”

Istoricul Adrian Majuru scria: «Petru Groza a văzut continua frământare a generației sale o lupta pentru „un ideal grandios de puritate și justiție socială – care reprezintă totodată «adolescența lumii»“ –, considerând, într-un anume spirit al epocii, ca „suntem datori cu toții, tineri și bătrâni, să facem eforturi continue pentru a fi în pas cu mersul vremii, pentru ca să prevenim primejdia de a fi puși înainte de vreme la muzeu sau de a fi înecați de revărsarea istoriei“ (p. 12-13).

Adesea, societatea românească a fost nevoita să trăiască între cele două repere pe care Petru Groza le-a enunțat: artefact nefolositor într-o vitrina prăfuită de muzeu sau o prăbușire continuă în marasm economic si social. Se pare ca România de astăzi le trăiește pe ambele într-o simultaneitate dezarmantă. Și asta deoarece aceia care ar fi trebuit să spună cu onestitate „Adio lumii vechi!“ sunt încă puternic ancorați în cutumele acesteia; și asta in pofida dorinței majorității zdrobitoare care încearcă să se dezbare de învechitele apucături. Dar „lumea veche“ de azi era acum 60 de ani pentru Petru Groza o „mândră lume noua“.», Adrian Majuru, recenzie la cartea „Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii”, apărută în Revista „Observator cultural” din10 iunie 2003, Nr. 172.

…………………..

Surse: Emisiunea „Scurtă istorie a plagiatului” la Europa Liberă Moldova; Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii”, Editura Compania, București, 2003; Adrian Majuru, recenzie la cartea „Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii”, apărută în Revista „Observator cultural” din10 iunie 2003, Nr. 172; https://ro.wikipedia.org/wiki/Universitatea_din_Leipzig.