Pleacă din nou mocănița prin munții Orăștie

Mocăniță de la Sereca și-a început activitatea din 14 decembrie 2024 și va folosește vechi vagoane de tramvai cu o vechime de 150 de ani. Noul tren pe șină îngustă își face apariția pe harta turistică a județului Hunedoara, traseu ce făcea parte din tronsonul vechii linii forestiere (CFF) Orăştie – Sarmisegetuza, care a fost închisă în 1978 după inundații.
Calea ferată forestieră din ținutul cetăților dacice a fost construită în anii 1950, pentru a lega Orăștia, de așezările izolate de pe Valea Grădiștii aflate la poalele cetăților Costești, Blidaru, Fețele Albe, Sarmizegetusa Regia și altele, pentru a transporta lemnul exploatat din pădurile seculare ale ținutului dimprejurul cetăților dacice care au fost exploatate intensiv.

După deceniile în care „Mocănița” de la Orăștie a rămas doar în amintirea multora, doi Oamenii, Lucian Iambor și Georg Hocevar, au pus la cale un mic traseu care să mai atenueze din melancolii și totodată o nouă atracție turistică pe traseul ce duce la Cetățile din Munții Orăștiei.

„Tronsonul pe care îl deschidem, în localitatea Sereca de lângă Orăștie, face parte din fosta linie forestieră Orăștie – Sarmizegetusa Regia, care a fost închisă în 1978, după inundații. Pe el va circula un vagon de tramvai, vechi din 1884, care la început a fost folosit în Neuchatel, Elveția. El va fi tractat de locomotive micuțe, diesel, din anul 1957. De asemenea, noul traseu turistic este amenajat așa încât tracțiunea să poată fi făcută și de căluţul nostru Milos”, spune Georg Hocevar.

În anii 2000, după ce șase cetăți dacice din Munții Șureanu au fost incluse în patrimoniul cultural mondial UNESCO, politicieni și autoritățile din județul Hunedoara au anunțat că plănuiesc refacerea traseului feroviar de pe valea Grădiștii pentru a fi folosit în scop turistic. Însă se pare că a fost nevoie de austriacul Georg Hocevar, cel care a recondiționat și vechea cale ferată minieră Brad – Crișcior (deschisă la 1907) pentru a reface 1,2 kilometri din calea ferată a cetăților dacice.
Campania #șîeu a dat rezultate, autostrada Moldovei se construiește!
Le suntem alături domnilor Lucian Iambor și Georg Hocevar, cei doi parteneri în cadrul acestui proiect, și sperăm să urcăm în mocănița din dacilor de la Orăștie și să urmăm calea neoprit până la cetățile din Munții Orăștiei.
Și un strop de istorie:
Cornelius Ionescu, cunoscut dumneavoastră ca „Dom Engineriu” în mai multe articole publicate în «Vorba» și «Foaia Interesantă”» scria în «Orăștie – Mocănița»:
„O să-ți spun și eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenulețul acela care fluiera tot timpul, să alunge urșii și vulpițele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau șinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur și simplu în rezonanță.
Era mereu înghesuială pe trenuleț, mergeau zeci de oameni în sus, la cules zmeură, mure și afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea și Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar niște platforme cu niște pari pe margine, să nu cadă buștenii la coborâre. În stațiile mai mari oamenii coborau și ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure și oamenii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar câteodată oamenii mai erau puși pe fugă, de nu mai știai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta își mânca pita și slana liniștit pe un vagon. Era un urs mare și supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar oamenii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Și pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten și mai isteț. Iar copiii, băieți și fete, țipau și dârdâiau.
Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine și ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
Erau stații, (cu platforme pentru încărcarea buștenilor, depozite acoperite de cărbune și amenajări pentru apa necesară locomotivei) la Căstău, la Beriu, la Orăștioara de Jos unde se făcea și alimentarea cu apă, la Costești km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era și un punct de descărcare a cenușii, unde este acum Islazul. La intersecția cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecția cu Valea Rea. Canton, fostă ramificație, rampă pentru bușteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepțional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munți, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turiști. Nu aveau voie să vândă turiștilor deoarece preturile nu cuprindeau și cheltuielile de transport și magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peștera Bolii, zisă și Peștera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
Trenulețul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi stație mare la Anineş, km. 30, unde era un canton și un magazin CFF, foarte bine aprovizionat și o brutărie, unde trenul aștepta până era scoasă pâinea din cuptor. Putin mai jos era intersecția cu Valea Anineşului, pe care mai sus puțin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri și culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curățarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri și câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaș, ce te scoate aproape de vârful piramidal al așa zisei cetăți Vârful lui Hulpe. Și mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea așezare a Cetei, poate cea mai mare așezare dacică din tara, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracție de existenta ei.
De la Anineş mai era o stație la Valea Albă, unde se sfârșea drumul de camioane, tractoare și căruțe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenulețul, până la stația Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
Erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia”, ne scria Cornelius Ionescu.