Povești de succes hunedorene – de la „Krone” la „Coroana” o istorie de vreo 220 de ani

La Restaurantul „Krone” era locul în care se amețeau pe vremuri arhiducele Ferdinand al Austriei, generalul Averescu, baronul Kendeffy sau poeții Dominic Stanca și Octavian Goga. Restaurantul de tradiție „Coroana” din Orăștie, ăla care pe vremuri se numea Hotel „Krone” a lu’ Zobel ori „Dacia” cum i-or zîs comuniștii, a rămas în aceeași locație de pe la 1800. Și, ce-i drept îi drept, comuniștii or vrut să-i închidă ușile. Însă, cele două secole și celebra bere a lui „Schulleri” de la „Coroana” din care au băut arhiduci, baroni, generali, episcopi, prim-miniștri și scriitori de seamă ai epocii au tras câte un chef de pomină a adus faima localului orăștian.
De-a lungul vremii, la „Coroana” s-au ospătat personaje celebre – de la arhiduci, generali și prim-miniștri până la episcopi, baroni și chiar poeți. Ferdinand al Austriei și Episcopul de Strigoniu comandau să li se trimită acasă cantități impresionante din celebra bere a lui „Schulleri” care se vindea în local.
Generalul Alexandru Averescu și poetul Octavian Goga au poposit, și ei la „Coroana”, în drum spre Țebea, iar cu vreo jumătate de veac înaintea lor au trecut pe acolo doi prim-miniștri ai Ungariei.

Bere de Orăștie pentru arhiducele Austriei
Cine n-a trecut prin Orăștie e numai pe trei sferturi om. Iar cine a trecut și nu s-a oprit la „Coroana”, e numai pe jumătate om. Cine s-a oprit la „Coroana” și n-a băut o bere – acela e numai un sfert de om. Iar cine s-a oprit la „Coroana”, a băut o bere și n-a mai cerut alta – acela, pur și simplu, nu e om!
Dar unul care, trecând prin Orăștie, s-a oprit la „Coroana”, a băut o halbă și-apoi a plescăit din limbă: „Strașnică bere! Să mai vină una!” – acela e un om și jumătate! Căci berea de la „Coroana” nu era o bere ca oricare alta. Nu era ca berea obișnuită – pe care o puteai sorbi la Teiuș, între două trenuri, sau la birtul din Șibot, când veneai de la Vinț. Nu! Era o bere „Schulleri”. Produs autohton, din care a băut, în 1899, însuși arhiducele Franz Ferdinand al Austriei – asasinat, după 15 ani, la Sarajevo, în atentatul care a dat motivul izbucnirii Primului Război Mondial.
La un an după el, a poposit la „Coroana” și Episcopul de Strigoniu, din Ungaria – Ottokar Prohaszka. Iar de atunci, nici el și nici Ferdinand n-au mai vrut să audă de berea de Pilsen. Au cerut să li se trimită acasă 10 butoaie cu bere „Schulleri” de la Orăștie.
La începutul sec. XX proprietarul hotelului „Coroana” era Zobel Mihaly Gottfried.

Petreceri de pomină
La „Coroana” a tras un chef generalul polonez Josef Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848. Asta se întâmpla în 1849, cu puțin înainte ca generalul să se turcească. După trecerea lui prin Orăștie, mulți s-au străduit să-l imite cum a băut și au pus rămășag că vor reuși, dar toți au pierdut pariul.
Politicianul Karoly Khuen-Hedervary, de două ori prim-ministru al Ungariei înainte de Primul Război Mondial, s-a abătut și el într-o zi pe la „Coroana”. Scriptele vremii povestesc că l-ar fi luat peste picior pe proprietarul localului – un sas pe nume Iulius Both, pentru că era chel și pentru că nu se grăbea să-l servească. Both își scrisese firma în trei limbi – „Gasthaus” pe nemțește, „Vendeglo” pe ungurește și „Prepanaţie” pe românește.

Nimeni nu mai bea din paharul lui Kendeffy
Cine nu l-a văzut pe baronul Kendeffy petrecând la „Coroana”, habar nu are ce înseamnă o petrecere adevărată.
Miklos Kendeffy era român de felul lui, dar păstra în sânge câteva picături din albăstreala pe care Sigismund Întâiul o turnase cândva în vinele străbunicului său și avea un blazon negru, pe care străluceau două chei de argint, în formă de „X”, o coroană cu cinci colțuri și un braț înarmat. Și mai avea cel mai măreț castel din Transilvania, la Sântămărie Orlea – mai mare și mai arătos decât al contelui Banffy, din Bonțida, de lângă Cluj. Kendeffy avea și grajduri mai bune ca alții, și vite mai de soi, armăsari regești dar și 80 de tauri.
În a treia zi de Paști, baronul venea la Orăștie să ridice de la banca săsească o sumă însemnată de bani. Era prețul cailor și al vacilor cu lapte pe care le vindea an de an. Și imediat ce lua banii, se ducea ață la „Coroana”. Se așeza călare pe fereastră, cu paharul în mână, și împărțea taraful în două – jumătate înăuntru, jumătate în stradă. Când ridica el mâna dreaptă, cântau muzicanții dinăuntru, iar când o ridica pe stânga, cântau cei de afară. Și când le ținea în sus pe amândouă, cântau cu toții ce le comanda moșierul. Kendeffy își netezea mustața, golea paharul până la fund și îl spărgea de caldarâm. Așa făcea de fiecare dată când bea la „Coroana”.
„Din paharul acesta am băut eu și nimeni nu va bea după mine!” – striga baronul. Iar un sticlar pe nume Bedo avea să câștige mult de pe urma lui, cu prilejurile acestea.
Se putea petrece minunat la „Coroana” pe la 1800 și ceva, iar Miklos Kendeffy se pricepea tare bine să o facă. Și fiindcă petrecea atât de priceput, mușteriii din restaurant l-au ales într-o bună zi „primar”. Să fii primar într-un local însemna să stai în capul mesei, să comanzi muzica și să suporți cheltuiala petrecerii. Cam 50 de coroane azvârlea Kendeffy pe gârlă când poposea la „Coroana”. Și câți nu profitau de bănetul baronului! În primul rând, Fritz Schulleri, apoi un anume doctor Tincu, un ziarist – Munteanu, Grawenhorst – directorul băncii săseşti, căpitanul de poliţie Szolosi, tăbăcarul Damian, un ofițer de intendență – Lăzăroi și nelipsitul doctor Marcovinovici. Ultimul era invalid, dar asta nu-l oprea să trântească cu pumnul în masă atunci când muzica îl ungea la inimă.
În 1875, alt prim-ministru al Ungariei s-a ospătat la „Coroana”. Kalman Tisza a petrecut la Orăștie cu 50 de ani înainte ca la una din mesele localului să poposească și generalul Alexandru Averescu dar și poetul Octavian Goga – în drum spre Țebea.
Despre trecerea lor prin zonă pomenește și poetul și dramaturgul Dominic Stanca într-una din cărțile sale, „Timp scufundat”. Scriitorul spune că și el a trecut, mult mai târziu, prin localul în care taraful lui Petrică Tari cânta până la ziuă „Învârtita de la Orăștie”, „Mărioara pui de cuc”, „A verzelor” mai spre dimineață, iar la spartul chefului, „Hora Sinaii” în ritm de marș.

Maestrul Tudorică

„Cine a apucat să bea o bere la „Dacia” (numele fiindu-i schimbat de comuniști Coroanei din trecut) nu uită niciodată ziua aceea”, era convinsă Sonia Stâncel. Doamna profesor a cântat, ani la rând, în orchestra localului. Primul muzicant din familie a fost bunicul său – Iacob Căpușan. Baterist și contrabasist în orchestra de la „Dacia”, cu mult înainte de 1953.

Apoi, a ajuns în formație și taică-său, Teodor Muntean.
„Pe atunci, șef de orchestră era Pişta Biţi. Violonist celebru. Și bunicul, și tata au cântat cu el. Tata a intrat în orchestră la 16 ani. Ca ucenic. A învățat vioara de la Biţi și a ajuns șef de formație după ce a murit el, pe la începutul anilor ’60”, își amintea doamna Sonia.

La pian a cântat vreo 15 ani fata unui doctor, Orett. Lumea îi spunea Micky. A învățat notele de la maestrul Tudorică – așa cum îl strigau localnicii pe tatăl Soniei. Micky Orett a voit cu orice preț să cânte în local, așa că a rămas la Orăștie și după ce familia i s-a mutat la Sibiu. Prin anii ’60, a dispărut. A fugit din țară în Austria, apoi a ajuns în Statele Unite.

„Am auzit că s-a angajat pe un șantier din SUA. Lucra pe o macara. Acolo a și murit, în accident de muncă. Despre Micky se auzeau multe povesti la vremea aceea. Într-un oraș mic zvonurile umblă repede. Fata asta avea doi metri înălțime și purta 42 la picior. Lumea vorbea că taică-său, doctorul, a testat un vaccin pe ea, când era copil, și de atunci, i-a uitat Dumnezeu măsura”, povestește Sonia Stâncel.

Covor roșu, ca la Hollywood
După plecarea lui Micky, la pian a cântat Lucia Doană, iar mai târziu, Sonia Stâncel. Orchestra „Daciei” se numea pe atunci Universal TM.

„Eu am cântat în local de pe la sfârșitul anilor ’70, după pensionarea Luciei. Absolvisem Conservatorul. Tata m-a rugat să cânt până când va găsi pe cineva priceput, dar a început să-mi placă, așa că am rămas. Cântam și dimineața, și seara. La matineu veneau medici, avocați și profesori. Toată lumea bună din oraș. Beau cafea sau lichior și cereau să cântăm muzică clasică. Mai era câte unul care voia să asculte cântece sârbești. Asta îi plăcea, dar tata era cam nervos când auzea așa comandă”, povestește Sonia Stâncel.

O dată la cinci ani, toată orchestra trecea printr-un examen de atestare profesională. La București sau la Timișoara. În juriu erau compozitori și interpreți de seamă ai vremii.

„Și repertoriul ne era luat la bani mărunți. Atunci nu era permis să cânți muzică străină în localuri. Dar noi mai reușeam. Mai ales la sărbători sau la revelioane. Uneori, veneau să cânte aici și artiști din Capitală – Dan Spătaru, Alexandru Grozuță, Sofia Vicoveanca, Lucreția Ciobanu, Constantin Drăghici”, rememorează fosta pianistă a localului, amintindu-și ce greu era să învețe piesele din pricina lipsei de partituri.

Pierdea nopți întregi scriind notele după discuri ori după casete vechi.

„Încă mai ține un restaurant. Mulți s-au ospătat din bucatele lui. De multe ori, organiza adevărate expoziții culinare în restaurantul cu covor roșu. Da – la Dacia era și un covor roșu. Ca la Hollywood. Acoperea cimentul pe care îți înghețau picioarele în iernile din ultimii ani. Se făceau economii, așa că localul era bocnă. Cântam câteodată îmbrăcați în șube”, mai spune, zâmbind, Sonia Stâncel.

Sonia a cântat nouă ani la „Dacia”. A plecat la catedră când a simțit că localul își pierde vechea „mireasmă” și mesenii nu se mai înghesuiau ca pe vremuri. După trei ani în care a predat pianul la Clubul Copiilor, a ajuns profesor corepetitor la Liceul de Muzică din Deva. Anii au trecut, iar amintirile i s-au risipit. Abia dacă mai găsește prin casă câteva fotografii din vremea „Coroanei”. Timpurile acelea s-au dus. Și l-au luat cu ele și pe maestrul Tudorică. În urma lui a rămas doar vioara – un instrument vechi de trei secole. Strunele ei cântă și astăzi, într-o orchestră de la capătul Pământului. Atinse de arcușul pe care-l mânuiește acum nepoata muzicantului.
Între 1986 și 2012 „Coroana” n-a mai primit pe nimeni. Orchestra a tăcut, iar restaurantul s-a închis.

Regimul comunist era pus pe economii serioase
După aproape 220 de ani localul în care se ameţeau cândva arhiducele Ferdinand al Austriei, generalul Averescu, baronul Kendeffy și poetul Octavian Goga este în același loc și sub același nume dat prin 1920. Zic același loc, deși nu în aceiași formă, – au avut „grijă” vechea gardă comunistă și pupilele ei să-l micșoreze- făcând să piardă mult din farmecul de alt-dat. Nici berea „Schulleri” (transformată în ceea ce orăștienii cunoșteau cândva ca „Bere Locală”) nu mai există, orchestra a cântat ultimul acord prin 1980/ rămân doar amintirile și încercarea celor ce conduc acum Cooperativa „Albina” COOP (noii proprietari) de a reface ce se mai poate.
Referințe:
Dominic Stanca, „Timp scufundat”;
Octavian Goga, „Precursori”;
Monna Voinescu «Reînvie „Coroana”! „Coroana” își redeschide porțile după 30 de ani. În aceeași locație din centrul Orăştiei și sub același nume» din ziarul „Replica” 29 10 2012;
Dan Orghici „Povești orăștiene de succes-Restaurant „Coroana”. Săptămânalul „Foaia Interesantă”, nr 10 , Orăștie, august, 2018.