Povești hunedorene – Câte oarece despre Mocănița din Munții Orăștiei

Munții Apuseni au fost cândva străbătuți de liniile căilor ferate înguste. Șinele lor puteau fi așezate de-a lungul văilor din regiunile muntoase pentru a transporta bușteni sau cherestea, minereu sau alte produse. Orice lucru care era prea greu pentru a fi scos prin orice alt mijloc al acelor vremuri.
Tipice pentru Căilor Ferate Forestiere au fost locomotivele cu abur cu patru osii Reșița și Budapesta, special adaptate pentru șinele ușor așezate, denivelate, curbe ascuțite și pante abrupte. Au fost caii de bătaie chiar până la capăt. Pe unele sisteme au fost folosite dieseluri (dezine), dar s-au dovedit adesea a fi nepotrivite condițiilor. Căile Ferate Forestiere erau mult mai mult, decât un simplu mod de transport, erau un mod de viață care ducea tăietorii de lemne în tabere, în zilele de luni și îi aduceau înapoi la sfârșitul săptămânii. Micul motor cunoscut cu afecțiune sub numele de „Mocănița” era o adevărată linie de viață. Ar putea lua apă din orice pârâu sau bazin și, în cazul în care a deraiat, echipajul putea să readucă trenul din nou pe șine în câteva minute.

Mocănița din munții Orăștiei
Construcția căii ferate pentru Mocănița din Orăștie a început în jurul anului 1900, iar până la mijlocul secolului XX linia ferată cu ecartament îngust, împreună cu derivațiile sale prin văile adânci din munți, ajunsese să măsoare peste 60 de kilometri. Capătul cel mai îndepărtat al traseului se afla în stația Cetate, de la poalele Sarmizegetusei.
Schimbările de după 1949 aduc după sine și redenumirea de CFF Orăștie, care a funcționat din 1949 si a transportat lemne din Munții Orăștiei din pădurile din jur până la gater, care era și punctul de plecare. Exista o rețea de trasee ramificată, de aproximativ 25 de km lungime, la început, care se extinde după 1949, pe mai mult de 60 de kilometri, cu tot cu derivațiile sale, pornind din Orăștie pe valea Grădiștei, Valea Rea, Valea Mică și Tîmpu, până în apropiere de Sarmizegetusa.

Activitatea s-a tot redus succesiv, până când locomotivele cu abur au fost înlocuite cu drezine ca, mai apoi, autovehiculele să înlocuiască definitiv MOCĂNIȚA. Calea ferată cu ecartament îngust rămâne să fie folosită doar pentru deplasarea vagoanelor cu ecartament standard, pentru care erau echipate cu dispozitive suplimentare de tragere și împingere la manevre, în incinta fabricii de cherestea „11 Iunie”.

Cornel Nistorescu scria în «Infinitul trece câteodată și prin centrul unui oraș de provincie»:
„De la Bogatu până la cantonul de la linia mocăniței era o bucată bună de drum. Ani de-a rândul un om a dormit acolo, lângă o linie subțire, îngustă și singuratică, pe care treceau doar două trenuri pe zi, unul cu lemne și altul cu oameni, și amândouă duse de el și de un prieten, tot timpul cu gândul la nevastă, dacă nu cumva, furată de vreo ciorbă, a uitat să schimbe macazul și se vor trezi în mijlocul porumbiștii cu trenuț cu tot.
Trecea și o vedea pe nevastă stând dreaptă lângă barieră, cu haină de cantonier descheiată și cu stegulețul galben vârât în buzunarul de la piept ca un stilou. Celălalt mecanic, unul Bela Bernard, ajuns la Orăștie de pe la Arad, a găsit postul de cantonier ocupat de nevasta lui Simțea, așa că pe a lui a pus-o să aibă grijă de casa cea nouă, zidită lângă linie. La început, căci erau tineri și se iubeau, când trecea trenul lui, locomotiva fluiera scurt, ca și cum i-ar fi zis «eu mi-s nevastă, încălzește mâncarea că în zece minute vin acasă», dar cu vremea n-a mai fluierat, obosit de atâta iubire, ca toți oamenii sătui de ce le umple prea mult viața.
Au trecut anii. Trenurile veneau și se întorceau huruind domol. Plecau oamenii străini acolo sus în munte, stăteau din primăvară târzie până-n toamnă și din când în când trimiteau pietre împachetate în lăzi cu afișe, «nu atingeți», «nu răsturnați», vegheate de paznici. Nu înțelegeau de ce li se poartă atâta grijă unor pietroaie sau cioabe și nici nu făceau eforturi să afle. Ei își făceau datoria de mecanici, convinși că e lucrul dracului să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, asta până într-o zi, când unul din acei oameni bătrâni, tăcuți și iubitori de munte și de pietre ascunse sub rădăcinile brazilor a scăpat sub tren, iar roțile i-au fărâmat oasele bucată cu bucată și ei au aflat că era vorba de un profesor, că cei din munte sunt oameni de seamă, istorici și scriitori care sapă la descoperirea unui popor străvechi, un fel de neam păduratic, de strămoși ai românilor.
Cu vremea au început să-i cunoască pe profesori și pe copiii veniți cu ei, uneori chiar glumeau și aflau că e mare bucurie sus că s-a mai descoperit o oală și se făceau că se bucură, deși în sinea lor se întrebau ce mare lucru e să descoperi o oală când pe lume sunt atâtea.
Numărul trenurilor a scăzut. Casele au înghițit cantonul, au apărut și dincolo de linie, zidite de țăranii care intrau în oraș pe acea stradă și vindeau mături sau lapte și între două târguieli aflau că se vinde o casă sau o grădină. Exploatarea lemnului lua proporții. Căutarea pietrelor la fel. Abia se mai cunoșteau între ei cei de la linia ferată.
Veniseră drezine și niște Reșițe iuți și silitoare. Era greu de numărat trenurile. La fel și anii, treceau ca vagoanele pe sub ochii lor și, într-o zi, acest Simțea s-a trezit om bătrân, pensionar, cu trei fete, una măritată cu un ofițer, alta cu directorul abatorului din Hațeg și alta elevă de liceu teoretic. Acum iese pe prispa cantonului, își scoate picioarele din bocanci ca să se încălzească și se uită cum trec trenurile, cum nevasta lui, mai tânără decât el, iese cu fanionul în buzunar și lasă bariera, salută mecanicul și frânarul, ridică țeava vopsită în alb și roșu și se întoarce la bucătărie, în vreme ce el stă până la amiază și se uită cum orășenii cei noi, țăranii din Căstău sau Orăștioara, vin acasă cu vacile sau cu oile. Ei se consideră orășeni, oameni care poartă pantaloni de tergal și au neveste cu părul tuns scurt, dar cresc câte ceva pe lângă casă, convinși că cel lipsit de un animal în curte nu e om, e un puturos și un nime-n lume. La amiază, fostul mecanic mănâncă ceva, adună într-o găleată corcodușele galbene de coapte, moi, noroite pe jos, și le dă la purcel.”
Garniturile trase de locomotive cu aburi erau încărcate cu bușteni, însă localnicii turiștii își găseau loc în vagoanele sale. Cornelius Ionescu, cunoscut dumneavoastră ca „Dom Engineriu” în mai multe articole publicate în «Vorba», «Foaia Interesantă”», scria în «Orăștie – Mocănița»:

„O să-ți spun și eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenulețul acela care fluiera tot timpul, să alunge urșii și vulpițele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau șinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur și simplu în rezonanță. Era mereu înghesuială pe trenuleț, mergeau zeci de oameni în sus, la cules zmeură, mure și afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea și Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar niște platforme cu niște pari pe margine, să nu cadă buștenii la coborâre. În stațiile mai mari oamenii coborau și ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure și oamenii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar câteodată oamenii mai erau puși pe fugă, de nu mai știai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta își mânca pita și slana liniștit pe un vagon. Era un urs mare și supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar oamenii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Și pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten și mai isteț. Iar copiii, băieți și fete, țipau și dârdâiau.

Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine și ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
Erau stații, (cu platforme pentru încărcarea buștenilor, depozite acoperite de cărbune și amenajări pentru apa necesară locomotivei) la Căstău, la Beriu, la Orăștioara de Jos unde se făcea și alimentarea cu apă, la Costești km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era și un punct de descărcare a cenușii, unde este acum Islazul. La intersecția cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecția cu Valea Rea. Canton, fostă ramificație, rampă pentru bușteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepțional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munți, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turiști. Nu aveau voie să vândă turiștilor deoarece preturile nu cuprindeau și cheltuielile de transport și magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peștera Bodii, zisă și Peștera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
Trenulețul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi stație mare la Anineş, km. 30, unde era un canton și un magazin CFF, foarte bine aprovizionat și o brutărie, unde trenul aștepta până era scoasă pâinea din cuptor. Putin mai jos era intersecția cu Valea Anineşului, pe care mai sus puțin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri și culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curățarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri și câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaș, ce te scoate aproape de vârful piramidal al așa zisei cetăți Vârful lui Hulpe. Și mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea așezare a Cetei, poate cea mai mare așezare dacică din tara, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracție de existenta ei.
De la Anineş mai era o stație la Valea Albă, unde se sfârșea drumul de camioane, tractoare și căruțe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenulețul, până la stația Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
Erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia.”

Declinul și planurile eșuate de refacere a traseului
În anii ’70, soarta căii ferate din Munții Orăștiei a fost pecetluită. Viiturile de pe Valea Grădiștii au smuls tot mai multe bucăți din terasamentul liniei forestiere, iar alunecările de teren au dus la oprirea funcționării acesteia. „Linia ferată dintre Costești și Cetate fost abandonată, dispărând apoi bucățică cu bucățică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceausescu la Sarmizegetusa (n.r. – la începutul anilor ’80), era cât pe-aci să fie refăcută și calea ferată îngustă. Între Orăștie și Costești încă mai exista linia, inclusiv niște vagoane abandonate, până parcă prin 1988. S-au mulțumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetății Costești, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut și cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat și el și înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.

Se zvonește că s-ar face planuri ca acesta cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiștilor. Terasamentul există aproape integral, chiar și pilonii podețelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani și mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Coconești.
Pe multe hărți, chiar și pe Google, mai puteți admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desființare!”, scrie Cornelius Ionescu.
Nu a fost să fie!

Și în anii 2011, autoritățile județene au anunțat că vor reface calea ferată spre Sarmizegetusa Regia, în scop turistic, Prefectul județului Hunedoara de la acea vreme, Attila Deszi zicea că „refacerea traseului mocăniței care a circulat în zonă până în 1970, ar fi o formă inedită pentru atragerea turiștilor în zonă. Mocănița a circulat pe acolo, există încă porțiuni de terasament și ar fi un mijloc de transport nepoluant. Ideea a prins la membrii comisiei care urmează să întocmească studiile de fezabilitate și implicit costurile acestui proiect”. Dar proiectul a fost uitat.
În schimb, drumul de pământ de 18 kilometri, dintre satul Costești și fosta capitală a dacilor, a fost modernizat în perioada 2013-2015, cu fonduri europene. Noua șosea urmează aproape același traseu al vechii căi ferate și se numără printre cele mai atractive drumuri turistice din vestul tarii.
Astăzi din vechiul traseu au mai rămas locomotiva cu aburi Reșița seria 764-357 transformată în exponat la intrarea în Orăștie și locomotiva cu aburi Reșița seria 764-375 ce a fost vândută Ungariei și este folosită pe calea ferată forestieră la Királyrét. Terasamentul, podurile și stațiile au dispărut în negura economiei de paiață, scuzați piață.

Nostalgicilor le recomand filmările lui Ian Silvester, un britanic pasionat de fotografie și de trenurile tractate de locomotive cu abur. A păstrat în arhiva sa o serie de imagini rare, din vremea în care vechile garnituri încărcate cu materiale și oameni circulau pe căile ferate înguste relatările în imagini ale lui Ian au fost publicate pe pagina sa de Youtube. Englezul a strâns o mulțime de fotografii și filmulețe cu căile ferate industriale din România anului 1995.
Mocănița nu a fost doar un util mijloc de transport ci și locul în care s-a transmis cea mai importantă valoare a satului de munte din Ardeal, sentimentul și spiritul comunității, poate că satul va dispărea, că tradiţiile vor suferi modificări majore şi că lumea rurală, într-o perioadă scurtă, va suferi şi ea modificări majore. Dar fără poveștile celor ce or mărs oarecând cu Mocănița nu ar fi existat ceea ce numim azi ecoturism.
Surse fotografice:
https://www.beyondtheforest.com/Romania/CFR3.html
https://mocanitahunedoara.wordpress.com/2009/09/23/cff-orastie/