Timpul, convenție greu de gestionat, mai ales când este vorba despre lucruri personale. Intervin perioade de prea devreme, de nu acum, de prea târziu, și cea din urmă de niciodată pentru ceva. Realitatea vine peste noi indiferent că vrem ori ba, așa că nu e timpul să ne gândim la pensie. Subiectul a devenit inconfortabil pentru toată lumea.
Cei ancorați în spiritualitate cred că exista viață și după moarte. Alți cred că există o stare a ceea ce este viu și după concediu, sau cel puțin așa cred ei. Nu am vești despre…, însă am, pentru dumneavoastră, o invitație la lectură, una pentru mințile deschise despre hulubăria povestaș-ei Sabina Ivașcu.
«Amintiri din hulubărie, sau de la Giotto la Fragil
August 1974. E ora șase dimineața. Cu două luni în urmă, la ora asta mă suna mama la telefon din radio, să-mi ureze succes la vizionarea mozaicului meu, lucrarea mea de licență. Mai spunea mama sa mă îmbrac civilizat, nu așa oricum, la întâlnirea cu maestrul Corneliu Baba, șeful comisiei noastre în examenul de licență, la Artă Monumentală. Ce clipe frumoase, ce sfaturi pline de tâlc însoțite de urări părintești ne-a dăruit în acea zi maestrul Arlechinilor și al Regilor nebuni…
Gata cu visarea! Acel timp a trecut! Hai, echiparea! Trebuie să las deoparte blugii, cămășile mele cadrilate și să mă îmbrac „frumos”. Azi e prima mea zi de „servici”. O să-mi pun o fustă, o bluză călcată, sandalele si geanta bej. Să nu uit buletinul și repartiția. Caut în cărticica cu hărțile Bucureștiului strada Luca Stroici. Afară e plăcut, la ora șase și un sfert e încă răcoare.
Ajung la primul meu loc de muncă mai devreme cu zece minute. Portarul nu mă cunoaște, crede că am venit să caut pe cineva. Bătându-și cu un deget manșeta cămășii lui gri-vernil îmi face semn că ora de program încă nu a început. Rămân în stradă și privesc prin ornamentul de fier forjat curtea. Ce văd arată mai degrabă a casă boierească de negustori scăpătați decât a instituție în care se proiectează „expoziții de prezentare”. Pe plăcuța așezată pe peretele dinspre stradă a cabinei portarului stă scris cu litere albastre – IPAP MIU.
Se face ora șapte fără un minut. Pe lângă mine apar primii grăbiți să semneze condica de prezență. Aflu de la un bărbat mai în vârstă cu albeață pe ochi că nu am acces la condica de prezență până nu am „finalizată scriptologia cu angajarea pe post”. Într-un hol cu stucaturi Art Nouveau și mobilier florentin descleiat, o secretară serafică aducând la mers cu Marina Vlady, mă prezintă directorului. Directorul, domnul Strâmbeanu, un om amabil, coborât parcă dintr-o altă carte decât din cele citite de mine până atunci, privește scurt actele mele. Apoi, cu pași obosiți încă de la prima oră a zilei, mă însoțește spre ușă arătând cu mâna spre curte înspre o direcție imprecisă. Înțeleg din acel gest indicația verbală: caută-l pe domnul Pisalaca. (La IPAP MIU se vorbește cu domnule, doamnă, domnișoară, nea, tanti.)
Bună ziua, zic, salutând „o tanti” care bălăngănea o găleată plină de cârpe. Unde este domnul Pisalaca? Nu știu dragă, întreabă-l pe nea Albăstroiu! Nu știu cine e nea… Eu sunt! Omul cu albeață pe un ochi îmi zâmbește prietenos. Veniți pe aici donșoară. Dom’ Pisalaca, a venit o tovărășică nouă! Cred că-i colegă cu băieții de la hulubărie! Omulețul plinuț cu o chelie ce părea încinsă de soare mă invită să-l urmez urcând trei trepte spre o altă intrare a conacului – instituție. Nu zăbovesc prea mult acolo. Revin în curte. Nea Albăstroiu cu un muc de țigare in colțul gurii îmi zâmbește ușuindu-mă spre hulubărie. Acolo mai sunt porumbei? Nu mai sunt! Au făcut în locul acela o magazie de efecte, pe vremea când aici erau militarii. Acum suntem noi cu IPAP, e cu totul altceva !
Hulubăria-magazie e un fel de baracă lungăreață, fără ferestre, prevăzută doar cu o ușă. Accesul se face urcând o scăriță. Căsuța suspendată are față de nivelul curții înălțimea unui mic etaj. Urc. Scara e nouă, din lemn de curând rindeluit. Ușa este deschisă. Înăuntru e cam beznă. Încăperea nu are ferestre, doar ușă, în tavan două tuburi de neon stinse, atât.
Heeei!!! Sabinuuțaaa!!! Bine ai ajuns! Băi! Ia uite că ne înmulțirăm! Avem o nouă colegă!!! Ai adus ceva cafea? Nu? Ei, nici un bai. Nu trebuia! Glumim și noi. Dar data viitoare să fi pregătită! Uite-te ce moment interesant! Bun venit la hulubărie! Daa ce te-ai gătit așa ca de teatru? Aici e cam strâmt, praf, atelier, măi, ai uitat ce e ăla un atelier? De afară se aude vocea lui nea Albastroiu : Donșoara cea nouă, veniți în curte fuga, haideți ! Da, da, du-te să vezi ce ai în program, mă sfătuiesc colegii printre ocheade.
Cobor scărița hulubăriei. În curte, dom’ Pisalaca și o doamnă cu păr acaju, dar foarte parfumată îmi înmânează o cutie de tablă, o fostă conservă de mazăre, plină cu ceva cleios ca o smoală. În acea cutie stă înclinat și cumva înțepenit un bețigaș care are la capăt un șomoiog de câlți. Uite dragă, aici ai șablonul, aici e soluția, aici sunt lăzile care pleacă săptămâna asta spre Beirut dar unele și spre Frankfurt. Trebuie să scrieți pe toate lăzile Fra-gil ! Nu, nu despărțit, ci întreg, cum s-aude : FRA-GIL, pardon FRAAAGIIL! Mare atenție! Pe toate! Fără pete! Fără stropi! Clar, cât mai clar! În lăzile astea se încarcă mostre prețioase care vor fi prezentate la standul României de la acele expoziții. Ne grăbim, trebuiesc scrise până nu începe ploaia, fiindcă imediat ce se usucă vopseaua, vine camionul să le ducă la locul de ambalare. Iau conserva cu vopsea neagră și pornesc spre stiva de lăzi. Șipcile ce alcătuiesc prima ladă sunt pline de așchii. Caut o suprafață mai netedă, pun șablonul, îl țin cu mâna stângă, dar nu pot să-l potrivesc etanș pentru că șipca e ușor denivelată de la un nod al lemnului. Caut altă șipcă. Erau bune măcar două pioneze. Să întreb de pioneze, acum, în prima mea zi de serviciu? Mă uit în jur. Cărămizi, moloz, trei bălți de apă, asfalt, ulei de mașină, hopa, niște sârme! Să iau sârmele și să fixez șablonul cu una din ele. Phhh.. e prea scurtă… Ridic lada in brațe și o așez mai la umbră. Sigur, o cărămidă era mai bună. Priponesc șablonul cu o cărămidă mai puțin jegoasă. Învârt bățul cu șomoiog în catranul ăla, chipurile vopsea de scris. Încerc să umplu cu vopsea fiecare gol : F… R… A.. Ufff… A-ul se încarcă cu prea multă vopsea fiindcă șablonul e vechi și fisurat fix la A! Dă-te ‘ncolo… G.. I.. L..!
E liniște. Din curtea învecinată se aude gulguind un curcan, apoi soneria unei biciclete. Am scris „fragil” pe opt lăzi. Mai sunt de scris treizeci. Numai de nu s-ar porni ploaia.
Din hulubărie se aud fluierături și râsete. O voce mai binevoitoare îmi strigă: Sabinoooo! La pauză te așteptăm la un ness rece. Da’ să aduci niște zahăr de la contabilitate!
—
În fotografie Sabina Ivașcu și lucrarea de diplomă, mozaicul de la Institutul Agronomic în faza de lucru și după douăzeci de ani.
După toate acestea urma să scriu FRAGIL pe lăzi! Ăsta era sistemul.
Azi nici măcar asta nu mai au la dispoziție absolvenții de la Arte. Trebuie să se descurce singuri dar fiind mulți iar locuri de muncă extrem de puține, e în continuare o aventură să îți găsești de lucru ca absolvent de la Arte…»
Vă doresc timpuri bune pentru astă toamnă și pentru întreaga viață!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.