CulturăPurpura cu graffiti

Purpura cu graffiti

Un incitant portret al ființei interioare ca o mișcare de flux între senzual și ideal, corespondență revelatoare ce poate fi urmărită asemenea unei rotiri strânse deasupra unui teritoriu mitic, marcat de reflexul biografic, ne propune Ileana Pop-Nemeș în volumul ”Sub cerul meu” (Ed.Grinta,2018).

Proiecția sa, în acest peisaj liric, este lipsită de complexe, așezarea și delimitarea frontierelor existențiale e în sine, un demers care nu pare niciodată dus până la capăt, aruncând un văl peste ceea ce aparent pare a fi o înscenare a propriilor ezitări pe ecranul conștiinței : ”Eu n-am nume,/ dar din litere/ îmi cresc ierburi amețitoare/ peste amurgul/ fără odihnă/ al zilelor și nopților,/ ca amantele ocazionale/ tot mai suferinde/ și mai tăcute/ de atâtea ninsori.”( Fără nume). Un autoportret, în linii ferme, am putea spune…Și cum să fie altfel, când poetei, cele mai dragi îi sunt clipele dilematice, atunci când nu realizează primejdiile care o înconjoară , adevăratele schimbări de perspectivă, de descindere în imperiul unor eului liric,  în care crede cu pasiune, chiar dacă nu reușește întotdeauna să-l supună.  Da, o purpură ”decolorată” de însuși trăirea intensă a clipei, desenată de-a valma cu graffiti, un protest , dincolo de orizontul renunțări, împotriva unei lumi imuabile : ”Uneori viața mea/ trece dincolo de necuvinte,/ dincolo de oameni/și de lumina”( Înspre dincolo…). Dar nu e încă sigur că drumul către asemenea impulsuri vitale, desprinderea de matrice, este o cale sigură de pătrundere spre infinitul fabulos al revelației, ca într-o veche frescă ce reproduce straniul ritual al îngropării umbrei cuiva. Deși credința în puterea regeneratoare a reîntoarceri la originar, la puterea  de taină a mântuirii prin bucuria eternă a iubirii : ”Doamne,/ încă nenăscută,/ mi-ai luat inima/ și mi-ai tăvălit-o/ prin zaharniță/ cu un clește de argint…/ De atunci/ în umărul meu stâng/ picură tot surplusul luminii/ și toată chemarea obosită a iertărilor,/ până într-un ceas/ când peste sufletul meu/ vor curge ierburi aromate/ așa cum se înnobilează vinul…(Cu toată lumina). Plin de speranță, câteodată, de umilință , acest fel de a fi al sinelui… Sub acest cer  strălucesc și răsăritul și apusul. Posibilitatea unei alegeri nu este doar una aparentă cât una recurentă. Nu pentru contrast. În efemeritatea  și superbia vieții, puterea de înălțare prin poezie poate fi asemuită cu o scară de spirit nesfârșită… Este marea aspirație,  puterea credinței și miracolul iubirii : ”De îmi punea Dumnezeu/ o pasăre în locul inimii,/ simțeam mamă/ cum s-a născut/ cerul pentru mine/ și pașii mei  erau/ aripi voioase/ cântate-n lumina.” Esența și neputința, tentația zborului spre un epicentru cosmic pe care nu știi, îl vezi, dar nu-l știi că ar putea fi în tine, în adevărurile lumii tale interioare. Există aici o seninătate care dezarmează. Un har al vitalității amplificat de emanația divinului și puterea de iradiere a frumuseții umane, ceea ce nu presupune numaidecât un spectacol al cerebralității, ci mai degrabă un instinct al ”reîmplinirii în destin” prin  zonele limitrofe ale aspirației și patimii : ”Sunt cea mai senină/ femeie din Nord/ albastrul mă-ntoarce în mine,/ arzând în flacără vie…” Percepția limitelor, a identității și reflectării pe cerul colorat de variatele forme ale devenirii respectă anumite legi lăuntrice, conferindu-le un relief puternic, neafectat de colapsul memoriei. Până și visul își păstrează intactă luciditatea, în măsura în care poate să o facă. Când nu mai poate, apelează la jocuri ludice, poate nostalgii : ” Spune-mi lună,/ spune-mi tu,/ unde-mi șade sufletu,/ într-un nor/ într-un fuior,/ ori în ochi risipitor…/ Într-o pasăre ce vine,/ ori în cerul meu/ cu tine ?”. În realitatea poemului, Ileana Pop-Nemeș rămâne însă aceeași neliniștită căutătoare de adevăruri prin vârtejul acesta teribil al timpului care nu iartă. Are de partea sa semeția și cumințenia cuvintelor obosite de dragoste. Firește, regretele sunt discutabile… Aici e începutul poeziei. Sau al zborului peste abis. Credibil sub soarele Nordului : ” Aseară mi-am căutat amintirile/ – în fiecare frunză ațipită/ aseară mi-am căutat dragostea /- în podul casei/ din care mi-a căzut ecoul,/ aseară mi-am căutat setea/ – în literele prenumelui…/ și-am adormit sub nedumerirea / unui altfel de om.”

Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.