CulturăRăstimp de bucurie, la colindat prin satele Transilvaniei

Răstimp de bucurie, la colindat prin satele Transilvaniei

Pierdem, cu fiecare zi ce trece, legătura tainică cu rădăcinile, cu înaintași. Ne pierdem, în iureșul cotidianului, obiceiurile din trecut înlocuindu-le cu noile obiceiuri preluate, de cele mai multe ori, din culturile altor nații cu sprijinul comercianților și a reclamelor de tot felul.

Totodată nici satul nu mai are resursa regenerativă, depopularea satelor a adus cu sine și stingerea unor obiceiuri locale.

Astăzi fiindu-ne mult mai facil să ascultăm colinde, de multe ori fără să ne dorim. Acum nu mai trebuie să mergem în șezători ori să ne adunăm pe la prieteni pentru a le repeta. Colindele sunt peste tot: în super-market  sau la piață, în taxi sau în mijlocul de transport în comun, la birt sau în restaurantul cu fițe, ne însoțesc, alături de moși crăciuni roși, albaștri, verzi depinde ce culoare preferă comerciantul.

Nu zic că-i rău sau bine, fiecăruia ne place ceea ce ne place. Însă vă propun o pledoarie despre frumusețea postului Nașterii Domnului și sărbătorile de iarnă așa cum erau cândva în satele Transilvaniei.

Perioada dintre 15 noiembrie și 30 ianuarie în arhaicul sat Transilvan era un răstimp de bucurie

Astăzi s-o „prins postului Crăciunului”, sau postul Nașterii Domnului, lăsând departe strânsu’ și spălatul cu leșie a oalelor tănerelor și blidelor, acu-i  vremea când se strâng laolaltă cetele de colindători și fac repetiții, este timpul șezătorilor când munca laolaltă a țăranului era însoțită  de cântec, de glume, și povestiri dar și vremea pețitului.

Vă îndemn să redescoperiți  obiceiuri și colinde din zona Orăștiei și nu numai, din texte scrise de distinși condeieri.

Ioan Dragan

Întru astăzi câte ceva despre Colindatul în Sărăcsău/ Alba în anii 1960-70 dintr-un text al domnului prof. univ. dr. Ioan Drăgan:

«Din 15 noiembrie începe anotimpul colindelor! El ține pe durata Postului Crăciunului și a Sărbătorilor până la 7 ianuarie, de Sfântul Ion. Mi-ar face plăcere să petrecem  împreună zilele care pregătesc marele praznic al Crăciunului, sorbind câte puțin din licoarea minunată  a colindelor noastre străbune.

Colindele fac parte, alături de alte genuri folclorice, din identitatea culturală milenară a poporului nostru, care ne leagă în modul cel mai direct de strămoșii noștri, de tradițiile creștine și chiar de pre-creștinătatea noastră daco-romană. Colinda de ceată bărbătească a fost recunoscută în anul 2013 în Patrimoniul cultural imaterial al omenirii (UNESCO), ca un tezaur încă viu. Cu atât mai mult avem motive de a ne mândri cu ele și, mai mult, de a le cultiva și atașa la zestrea spirituală a fiecăruia dintre noi.

Colindatul nu se practică doar două-trei zile, de Nașterea Domnului, așa cum o mai fac chiar oficine media cu pretenții, ci de-a lungul întregului „anotimp” de aproape două luni de la final-început de an. Colindatul nu se rezumă doar la umblatul cu colinda, cu urările de Crăciun și în celelalte Sărbători, cum procedăm cei mai mulți sub presiunea vieții moderne. Până la acel moment culminant al Sărbătorii, există această perioadă pregătitoare a Postului în care, pe lângă obiceiurile și practicile fiecăruia, putem face audiții de colinde, care abundă în mediul virtual, putem învăța colinde în grup, mai ales împreună cu cei mici, le putem cânta cu ocazia unor evenimente de familie din acest interval. Putem purcede cu mult folos la studierea și documentarea acestui fenomen fascinant, pe baza publicațiilor clasice sau pe internet, de o bogăție impresionantă. Vă asigur că astfel vom ajunge mai bogați sufletește, mai pregătiți de a petrece cum se cuvine marea sărbătoare a Crăciunului și Sărbătorile următoare.

În zilele următoare vă voi prezenta experiența mea de colindător din tinerețe și vă voi oferi colecția de colinde moștenite de la buna mea, câte una în fiecare zi, până în preajma Crăciunului. În prealabil, o mărturie introductivă despre Colindatul în Sărăcsău/ Alba în anii 1960-70, perioada în care au fost înregistrate cel 39 de piese din colecție.

Așadar, vă invit cu drag să-mi fiți alături: că-i este slobod la colindat!

Leopold Adler -„Costume de carnaval săsesc din Orăştie”, 1916

Introducere

Începând de astăzi vă voi prezenta o colecție de colinde în parte inedite, preluate de mine de la buna mea, Rafila Drăgan, și pe care le-am folosit la colindat, în cetele de colindători de Crăciun din care am făcut parte, în satul natal Saracsău, comuna Șibot, județul Alba în anii 60-70 ai secolului trecut. Pentru facilitarea contactului celor ce vor avea curiozitatea să se aplece asupra unor texte și mesaje care vin, la propriu, ”din alt veac”, câteva lămuriri preliminare sunt neapărat necesare.

Nu este cazul unui studiu științific, pentru care nici nu mă simt calificat.  Pentru cei interesați există de multă vreme o literatură foarte bogată, din care se disting recent lucrările și înregistrările profesorului și interpretului Ioan Bocșa de la Academia de Muzică din Cluj-Napoca și ale echipei sale.

Ceea ce mi-am propus este o mărturie a obiceiului colindatului din partea unui practicant de acum peste jumătate de veac, ceea ce este oarecum altceva decât o ”culegere de folclor”, cum se întâmplă frecvent. O mărturie la distanță de peste 50 de ani de la evenimente, dar la fel de vie ca atunci, împrospătată mereu de ciclul anual al Sărbătorilor.

Este o mărturie și o datorie în același timp, căci, după generația mea, sub efectul destrămărilor radicale provocate în lumea satului, obiceiul colindatului și-a pierdut anvergura de fenomen comunitar și s-a retras în cercuri mai mici, de prieteni sau la nivel familial, după cum s-a redus în timp, de la intervalul inițial 15 noiembrie – 7 ianuarie, adică începutul Postului Crăciunului până la Sfântul Ioan, la zilele Sărbătorilor propriu-zise de Crăciun și de Anul Nou.

Claude Monet – Cotofana

Locul

Satul Saracsău (folosesc forma locală, oficial: Sărăcsău) este situat pe malul drept al Mureșului, pe drumul județean 107 A, între Alba Iulia (cca 30 km) și Geoagiu (7 km). Se învecinează cu satele Acmariu la est, Băcăinți la vest, Șibot, sediul de comună, la sud peste Mureș, iar la nord, peste pădure,  Curpeni și Ceru Băcăinți.

Prima mențiune este din secolul al XIV-lea, 1346, în cadrul comitatului Alba de Jos, stăpânit în cursul timpului de nobilii de Buituri, de Mihalț, Machkassy, Kapi, Barcsay și alții. Urme de locuire sunt însă din antichitate, precum atestă importantul tezaur dacic de argint descoperit aici, acum la muzeul din Deva, și drumul roman de la Germisara la Apulum, care traversează satul, identificabil în anumite zone și astăzi.

Este o așezare mai mică în raport cu cele din jur, având în deceniul 1960-70 120 de case și circa 400 de locuitori, iar astăzi doar jumătate din acest număr.

Timpul

Timpul evocat de această colecție este deceniul șapte al secolului, mai exact anii șaizeci, cu  prelungire până la mijlocul celui următor și este determinat de vârsta la care am fost legat fizic și conștient de locul originii mele. În 1961 porneam în clasa I-a, iar în 1973 am luat bacalaureatul la Liceul Teoretic Aurel Vlaicu din Orăștie, în 1977 m-am stabilit la Cluj-Napoca, la absolvirea facultății.

Deceniul șapte debuta cu finalizarea colectivizării forțate, deposedarea țăranului de pământ, prin amenințări, teroare, cote exorbitante și întovărășiri. „Biruința definitivă a socialismului”, cum clama propaganda oficială, s-a produs în Saracsău în anul 1961, prin înființarea ”gospodăriei agricole colective”. Pământurile, caii și boii de tracțiune, utilajele agricole au fost luate „la colectiv”, unde țăranul presta muncă forțată, rămânând pentru uzul propriu cu maxim 30 de ari de teren și o vacă-două, câteva oi sau capre. În fața perspectivei mizerabile, sătenii s-au îndreptat către întreprinderile din jur devenind navetiști, cei mai mulți la Cugir, numiți în sat „cujereni”, la Orăștie, Hunedoara, la CFR. Tinerii, după ciclul general de 8 clase, s-au îndreptat către școlile profesionale și liceele din zonă, trepte certe pentru o posibilă dezrădăcinare. Dintre elementele de progres pot să amintesc: un cămin cultural, cinematograf săptămânal, unde pe lângă filmele românești, sovietice și din lagărul socialist, începuseră a rula și pelicule franceze și americane, o cursă auto regulată către Orăștie, centrul raional, și, fapt istoric, electrificarea satului  în 1966. Peste trei ani urmăream în direct la unul din cele 2-3 televizoare din sat aselenizarea. În 1977 o pasarelă peste râul Mureș a înlocuit străvechile cin (barcă) și brudină (pod plutitor).

Ideologic, partidul nu avea însă niciun spor. De adeziune sinceră a țăranilor nu se putea vorbi. Lumea încerca să se adapteze la vremuri, să supraviețuiască. Dascălul satului fusese și preot ortodox până în 1948, iar preotul greco-catolic sau unit, în limbajul comun,  constrâns de „revenirea” din acel an, era acum preot ortodox. Fericit că rezolvase „problema țărănească”, regimul se pare că nu mai insista așa de mult pe excesele ideologice ca în deceniul precedent. În această atmosferă, puțin mai relaxată decât înainte, au putut fi reluate tradiții precum cea a colindatului, ostracizată în anii cincizeci din cauza conținutului său religios.

Adler-irozii din Orăştie,

Dumnezeu revenea în public prin gura copiilor nevinovați ce eram, în locul de unde nu putuse fi izgonit cu adevărat niciodată de dictatura atee. Comuniștii au pierdut definitiv, încă de la început, bătălia cu sufletul românului aliat cu Cel Atotputernic. Cel mai elocvent se putea constata acest fapt înainte de 1989 de sărbătorile religioase, îndeosebi marile praznice ale Paștilor și Crăciunului, când bisericile se umpleau și lumea petrecea, chiar în condițiile în care era obligată la serviciu în zi de sărbătoare. „Cujerenii” mei îmi relatau de cum intrau navetiștii în uzina din Cugir în zilele de Crăciun, încolonați pe satele de origine și colindând, în sfidarea oricărei oficialități și ideologii aberante și cum continuau sărbătorirea la locul de muncă vreme de 8 ore. ”Poporul ține legea veche” scria undeva Sadoveanu. Asta făceam și noi, tinerii din Saracsău, la îndemnul părinților și moșilor noștri, hotărâți să nu se lase despuiați și de avutul spiritual transmis de strămoși.

Timpul colindatului începea odată cu postul Crăciunului, sau al Nașterii Domnului, în ziua de 15 noiembrie și continua în perioada Sărbătorilor de Crăciun 24-26 decembrie, Anul Nou 1-2 ianuarie, Bobotează 6 ianuarie și Sfântul Ioan 7 ianuarie. Până în Ajunul Crăciunului, se făceau pregătirile sărbătorii, în cazul nostru constituirea cetei de colindători și însușirea repertoriului, pregătirea recuzitei, repetițiile seară de seară, la casa instructorului cunoscător al textului și melodiei sau a unuia din ceată, după caz. Adesea se alăturau și alți vecini sau membri de familie, care putea să îmbunătățească repertoriul cu știința lor. Gazda susținea ceata cu mâncare de post, plăcinte, cartofi și mere coapte sau lichide cuvenite vârstei.  Pregătirea colindatului de la începutul postului s-a terminat pentru mine pentru totdeauna în anul 1969, odată cu studiile liceale apoi cele universitare, când reunirea cetei se făcea doar ocazional, la un sfârșit de săptămână sau cu 2-3 zile înainte de Ajun.

Colinde din Saracsău/Alba, din zestrea bunii Rafila

Pânza artiste Oana Pinzariu „Ceată de colindători”

În sara d’Arjunului,

Doamneo dai domnului doamne, refren

Spre noaptea Craciunului,

Grei salaşeri îmi venere

La Craciun salaş cerere,

Craciun salaş nu le dare,

Craciuneasa ea le dare,

Co’n fundu gradinii ei,

La uşa stupinii ei.

Craciun dacă-mi d`auzere,

Mânile i le taiere,

Mânile şi brâncilere.

Maica sfântă, maica sfântă,

Tăt în coate şi-n jenunţii,

Pân’la grajdu cailor,

Şi-acolo dac-ajunjere,

Ea din grai aşe graiere:

“Staţi voi cai de-a ronţanire,

Din picioare a zdrâncanire,

Şi napoi va heuniţi,

Cu urechi m-acoperiţii,

Ş-aboriţi de ma-ncalziţii,

Ca să nasc pe Fiiul sfântu,

Fiiul sfânt pe-acest pamântu.”

Caii samă nu-i punere,

Tăt mai tare ronţănere,

Din potcoave zdrâncanere,

Napoi nu să heunere,

N’aboreu şi n-o-ncalzăre,

Maica-i sfântă aşe zîcere:

“Fire-aţi voi cai blastamaţii,

De min’ şi de Fiiul sfântu,

Cât îţi fi voi pe pamântu,

Tătă zua să mâncaţi

Şi să nu va saturaţi,

Pănă-n zua de Ispasu,

Şi atuncea num’on ceasu.”

Maica sfântă, maica sfântă,

Tăt în coate şi-n jenunţii,

Pân’la grajdul boiloru,

Ş-acolo dac-ajunjere,

Ea din grai aşe graiere:

“Staţi voi boi de-a rumegare

Şi din coarne de-a mai dare

Şi napoi va heuniţii,

Cu urechi m-acoperiţii

Ş-aboriţi de ma-ncalziţii,

Ca să nasc pe Fiiul sfântu,

Fiiul sfânt pe-acest pamântu.”

Boii samă că-i punere

Şi napoi să heunere,

Cu urechi mi-o coperere

Ş-aboreau de mi-o-ncălzăre,

Fiiul sfânt atunci naştere,

Fiiul sfânt pe-acest pamântu,

Maica sfântă-aşe zâcere:

“Fire-aţi voi boi alduiţii,

De min’ şi de Fiiul sfântu,

Cât îţi fi voi pe pamântu,

Tătă zua să lucraţi,

Şi num’ un ceas să mâncaţi

Ş-atunci să va saturaţi.”

Glosar : Brâncă, brânci – brațe, Heuni – a se trage înapoi, Alduit – binecuvântat.

Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.