RELIEFURI SCUFUNDATE

Vecin cu adevărul tragic, dacă nu invadat, Gellu Dorian se raportează la alteritate, depășind contingența temporală, transferă sinele într-o oglindă, nu atât intuiția că sălășuiește sub amenințarea thanaticului cât spasmodica angoasă, intensa trăire a sciziunii: coborârea în „subterană” și pierderea în cotidian, derizoriul interval peste care poezia se așterne ca un strat de praf stelar.

Așadar, între concret și abstract, există un drum cu două sensuri, incompatibilitatea mai stăruie doar ca o simplă amintire… „Zilele unui timp infernal” (Tracus Arte, 2024) aduce în prim plan un transfer de esențe între retrospectivă și perspectivă pornind din acel gol existențial în care ne-am ghemuit cu toții, Covidul, un episod de uimire paralizantă și deopotrivă introspecție lunecoasă. Fărâmițat, descompus, timpul arctic are noi limite, dincolo de cotidianul amorf, ipostazierea lucidității – noua teorie a genezei:

„ieși pur și simplu din casă și cazi odată cu umbra,
nimeni nu te ridică,
nimeni nu și-a dat seama că ai existat până atunci
și ai scris așa cum ai făcut tot timpul
care s-a scurs prin tine ca printr-o lentilă de ochelari
imaginile pe care nimeni nu le-a văzut
așa cum le-ai văzut tu”

Și în acest interval apare revelația, miracolul surdinizând claustrofobia, un alt simptom al pierderii, ruperea unui înveliș al însingurării, o formă anterior protectoare:

„nu ți-e teamă de nimic, atâta timp cît ții în brațe viețile/ atâtor personaje ale unei lumi/ care n-a trăit niciodată cu adevărat,/ n-a murit niciodată, dar trăiește peste ani/ ca iluzia ta în lumea cealaltă”.

Urmează circumstanțele, formulate în evaluări diferite. Este limpede că impactul angajează o modificare prin contrast, între veghe și vis, e reluat punctual în facsimile din materia informă a dezagregării, cale posibilă de spargere a culorilor și sunetului timpului. În dinamica viziunilor poetice se nasc versuri memorabile:

„Este atât de frumos încât azi pare a nu se termina/ nici mâine/ niciodată”; „sângele este un fluviu bolborosind/ într-o cascadă plină ochi”; „nu e deloc ușor să vezi cum pe sârmele goale/ în loc de rufe se așază rândunelele/ ca într-o orchestră simfonică dirijată de Dumnezeu”; „cred în ceea ce încă nu se arată/ și pare a fi fost/ ceea ce deja nu mai este/ tu ești dragostea mea/ viața mea/ înnoptarea mea/ tu ești ceea ce eu cred / că  ești”

Sunt doar câteva exemple cvasi-întâmplătoare – în acest volum se regăsesc multe asemenea frecvențe poetice ale experiențelor augurale, anxietățile „prizonieratului” dau contur unui areal auctorial concentric, efectele sunt vizibile… S-ar zice că în cuprinderea lor, zilele acelui timp infernal se prăbușesc la picioarele poetului și se sparg în mii de cioburi mai mici, în neputința de a-și găsi un substitut; ponderea, imensitatea impresionează:

„iar orașul era pustiu,/ fără străzi,/ fără oameni,/ aproape invizibil ca în Italo Calvino,/ blocurile erau deszidite,/ caloriferele atârnau de țevi,/ cablurile păreau niște vene ale unui trup deșirat și transparent,/ prin care curgea sângele unui trecut îndepărtat/ spre un viitor inexistent…”

Nu e, desigur, un sfârșit de lume, mai degrabă un început pe o linie a neliniștii și a nostalgiei. În atari  condiții, evaziunea dintr-un prezent delimitat la început de eternitate tinde să suveranizeze cu claritate apropierea de efemer. Dilema poetică pare să fie, înainte de orice, imanența. Dar o astfel de recunoaștere nu poate viza, însă, numaidecât aceea reducție existențială a ființei pe care o presupune o evaziune a ficțiunii; o tentativă de evadare a poetului dincolo de substanța – să zicem – canonică a temelor grave fără a ajunge la detașarea totală și indiferență; se întrevede dar nu se materializează:

„toată săptămâna a fost liniște/ sărbătoare/ ai băut ai mâncat/ iar masa dimpreună cu toți nuntașii a urcat la cer/ într-o cununie pe care Dumnezeu a așteptat-o din clipa/ când l-a vândut pe Adam primei femei/ pentru a-l vedea în brațele ultimei femei/ care-ți aduce micul dejun la patul în care/ s-au petrecut peste noapte începutul și sfârșitul lumii”.

Succesiunea zilelor „de lucru” și de „sărbătoare”, ca fundal pentru spectacolul poeziei se raportează la o mitologie a conștientului/ inconștientului, a reprezentărilor cognitive ale certitudinii/ incertitudinii și nu în ultimul rând  unei anumite căutări înverșunate a propriei identități. Mișcarea cotidianului, un adevăr increat prin funcția de disoluție a speranței nu poate contracara entropia, nici refugiul în sine, singurul ce poate să impună un sens. O motivare a așteptării, dacă vreți, cu toată dezolarea ei:

„și aștept cum așteaptă noaptea zori de zi/ să privesc iar din mine pe cel ce privește/ chipul celui care-a fost și pare a fi/ cel care ostenit de sine în el ostenește/ iar ziua va fi fără sfârșit/ numai lumină/ numai lumină/ lumină/ lumina numai/ fără sfârșit”

E drept că pre-istoria (într-un anume sens ezoterică) nu se prea repetă; vocea tragic-temperată, unda sarcastică – poate că doar aparențele realității – sunt capitalul poetic al unor obstinate deconspirări existențiale. De acolo vine acel extatic echilibru al oglindirii pierderii și spulberării:

„însă dacă scrii, simți cum pe umerii tăi
dispare toată greutatea cerului
prin care începi să plutești,
ușor, poți, astfel, să te faci nevăzut
în chiar ochii tăi, orbi,
care citesc ceea ce tu ţi-ai închipuit că ai trăit
cu adevărat.”

Aici, în miezul unei lumii a cărei coji pleznite permite să vezi lumea altfel, se reconfirmă mireasma subtilului  parfum al supraviețuirii în poezie…  Refăcând parcă în sens invers, din interior spre exterior, drumul printre recifurile memoriei, ca o dorință de desprindere, Gellu Dorian își reconfirmă locul ocupat printre marii poeți români contemporani.