Roata istoriei, presa românească este tot la fel ca pe vremea lui Ioan Moța?

Comisia Europeană a dat publicităţii miercuri, 24 iulie 2024, raportul privind statul de drept pentru fiecare dintre cele 27 de ţări membre, în cazul României constatând, între altele, că răspunsul legislativ întârziat cu privire la termenul de prescripţie a continuat să ducă la închiderea multor dosare de corupţie şi la anularea condamnărilor.
Printre lipsurile constatate în România găsim:
Faţă de Raportul din 2023 privind statul de drept, Comisia Europeană constată că România nu a făcut niciun progres în ceea ce priveşte întărirea normelor şi mecanismelor de consolidare a guvernanţei independente şi a independenţei editoriale a serviciilor publice de media, ţinând seama de standardele europene privind serviciile publice de media.

„În pofida unui cadru juridic solid şi a aplicării de sancţiuni, se pare că unele partide politice şi-au sporit finanţarea mass-media private pentru publicitate politică. Cadrul juridic privind accesul la informaţii nu s-a îmbunătăţit încă. Ameninţările şi cazurile de hărţuire împotriva jurnaliştilor rămân o problemă, iar presiunea comercială asupra independenţei editoriale afectează activitatea jurnaliştilor”, scrie în raportul Comisiei Europene…, iar asta-mi amintește ce cenzura la care au fost supuși ziariștii în diferitele perioade.
A fost o vreme în care unele ziare aveau ca angajați „condamnați de serviciu”. Se pedepseau cu închisoarea gazetarii ce scriau articole ce nu erau pe placul guvernării (Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea), ca ziarul să apară în continuare erau plătiți anumiți oameni să semneze articolul și să ispășească pedeapsa (ce nu era mai mare de 60 de zile), ca în acest timp „autorului” să-i fie ajutată familia.
A urmat dictatura Carlistă cu tot ce a însemnat și cenzura presei, apoi guvernarea Antonesciană ce nu a fost mai brează. Ca mai apoi, la 30 mai 1945 comuniștii să pună pumnul în gura presei cu «Procesul ziariștilor „criminali de război și vinovați de dezastrul țării”». Ca cei condamnați atunci să mai fie condamnați din nou, după 2015, prin Legea 217.

De câte ori îmi doresc să fug de timp am vreme să mă uit în oglindă. În acest articol voi încerca a oglindi ziua gazetarului de astăzi raportându-mă la zilele ziaristului Ioan Moța descrise-n cartea „42 de ani de Gazetăriei”, Orăştie 1935.

O tempora! Câte asemănări!

«O amintire cu învăț. Cum m-a pedepsit pe mine Vintilă Brătianu.
În legătură cu opinia de mai sus, despre cum ar trebui să-și aibă bărbații noștri de stat, ochii părintești și binevoitori asupra presei poporale independente, – să povestesc aci un caz, din care cel ce vrea, poate înțelege ceva:
Vintilă Brătianu, acest mare Român, numele căruia l’am pomenit și-l pomenesc cu mult respect, pentru-că avea lozinca sa atât de mândră, și tot mai actuală: „Prin noi înșine!”. Era Ministru de Finanțe. S’a înființat atunci marele „Credit Industrial”. Pentru a-l lansa, a chema lumea la subscripție pentru el s’a întocmit „Prospectul” ce avea să se publice prin ziare în toată tara. Vintilă Brătianu, om cruțător cum era, știa că dacă Ministerul trimite acel „Prospect” direct ziarelor, acestea îl taxează ceva mai binișor, ori bine de tot, față de alte anunțuri ale lor. Asta ar costa pe Minister câteva zeci ori sute de mii în plus.
Ca să nu aibă această cheltuială în plus, ca să cruțe, a dat „Prospectul” spre plasare în ziare, întreprinderii de anunțuri Schulder et Comp. din București, ca acea întreprindere să trimită ea anunțul spre publicare, pe lângă tariful pe care îl are convenit cu ziarele. Așa a fost.
Casa aceea de anunțuri fiind stup de Evrei, a dat anunțurile la ziare după „inima” ei: Ziarului care-i era mai Ia stomac, îi plătea publicarea bine, celui mai puțin drag, mai slab, iar ziarelor cari nu aveau loc în inima ei, nu l’a dat deloc!
Între acești din urmă era și «Libertatea». Cunoscându-ne cei de la întreprindere, că nu mirosim a usturoi, nu ne-a dat anunțul trimis ei de guvernul românesc, și anume de marele Român Vintilă Brătianu. Dacă pe toate gazetele le-a scurtat în câștigul lor, oprindu-le câte 30% din taxă, pe «Libertatea» a „pedepsit’o” nedându-i nici o lăscaie.
Și iaca așa, Vintilă Brătianu, de mine mult stimatul bărbat politic, m’a pedepsit pentru că am fost toată viața mea de părerea lui: Prin noi înșine! – A cruțat ceva pentru Ministerul său de Finanțe, fără să observe că – umple odată până Ia plesnire, buzunarul jidoveştei case, și că lipsește ziarele de un câștig ce puteau să-l aibă mai bun, dacă ie trimitea Prospectul direct. Și eu n’aş avea azi această ciudată amintire.

Ba și suprimată odată de „Direcția Presei“.

Prin anul 1925 era iarăși stare de asediu și cenzură. Într’o zi mă pomenii cu un ordin de la Comenduirea Pieței Orăștie (comandant era un ofițer Sas), că: «Libertatea» e oprită a mai apare. Avui un sentiment ciudat, zicându-mi: „Bravo! În România oprește apariția «Libertății». mele, un Sas“… Mă mira faptul, pentru-că nu avuasem nici cel mai mic conflict cu autoritatea, nici măcar vreun reproș nu mi s’a făcut pentru gazetă.
Am rugat atunci Comenduirea, să-mi comunice în copie ordinul ce li-a venit, ca să știu unde să intervin pentru lămurirea lucrului.
Mi s’a răspuns: E ordin telefonic de la Corpul de Armată din Sibiu.
Am trimis atunci abonaților adausul-economic „Plugarul Luminat”, explicându-le că de ce nu le mai pot trimite «Libertatea» și arătându-mi mirarea, că Corpul de Armată din Sibiu, nu știe ce gazetă e «Libertatea» și ce serviciu face ea neamului, încât poruncește, așa din senin, să fie oprită a mai apare!
Corpul ne-a răspuns în scris, scuzându-se, că nu are nici o vină, el știe ce foaie bună e «Libertatea» dar el a primit, tot telefonic, ordinul de la București, ordin care în scris, nu i s’a mai trimis.
Am întrebat la Ministerul de Interne, nu știa nimeni nimic.
S’a făcut întrebare în Parlament. Miniștrii nu știau nimic. Îi mira și pe ei măsura.
Ce fusese?
La Președinția Consiliului de Miniștri (însemnați-vă bine, unde!) funcționează o „Direcția Presei“, supraveghetoarea presei din toată țara. În acea Direcție era (ba o fi și azi tot acolo), unul, căruia nu-i plăcea de «Libertatea» (pentru-că avea o rubrică permanentă în care arăta: Ce mai fac neamurile lui Marmorosch-BIank?…). Și crezând că reușește să o zugrume, se prefăcu în submarin (adecă… lucrând din loc bine ascuns, sub apă…) și azvârli o „torpilă” de la acea Direcție sub redacția foii care i trăgea „neamurile” de barbă. Credea că noi, Ardeleni sfioși cum suntem, văzându-ne suprimați, vom tăcea, și el, iaca, a astupat un glas neplăcut altora.
Când a văzut că se face vorbă chiar și în Parlament și faptul trezește uimire, lașul și-a revocat repede, tot prin telefon, ordinul, și, după 3 săptămâni de oprire, ni se dete de știre, că putem apare mai departe…
Aeasta va să zică „Direcția Prese” de la Președinție, nu la portarul, Conzilului de Miniștrii, instituție de stat în Tara noastră Românească ? Și așa rosturi are ea ? Ce lucru slab!
Eu cred că „Direcția Presei” în România ar trebui să aibă ca conducător un astfel de spirit superior, suflet ales, care urmărind ziarele din țară, să spună celor în drept. Colo și colo apare un ziar, care tare vă ia în pleaznă pe cei azi la putere, – dar încolo face astfel de propagandă patriotică și românească, încât merită tot sprijinul! Propun să fie ajutat cât mai mult, căci Românismul câștigă prin el! Dar nu să propună, cum se face azi: saci de galbeni ziarelor rusești și. evreiești din Basarabia. cari subminează țara, dar laudă, perfid, pe câte-un jumătate de ministru sau Prefect…

Din Ioan Moța „42 de ani de Gazetăriei”, Orăştie, 1935