Rusaliile într-un vechi sat transilvan, Mărtinești

Sărbători creștine sunt multe, poate prea multe pentru un gospodar pornit să are, să semene și să culeagă într-adevăr ceva de pe pământul lui sărac, așa cum e la noi. Paştile, Crăciunul, praznicele Maicii Domnului, Sânvăsâiul, Sântionul, Sânjorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânmihai, Sântandrei… Cine numără sărbătorile înscrise în calendar cu cruci roșii și negre ajunge la 5o-60, acestora adăugându-se duminicile!

Datinile, parte a mitologiei românești, vin din timpuri greu de explorat. Pe cele rămase încă în mintea mea le înșir aici ca pe niște mărgeluțe găsite prin praful ulițelor satului.

Rusaliile
Sărbătoarea coborârii Sfântului Duh, fixată la zece zile după Ispas și la cincizeci după înviere — numită și Sărbătoarea Cincizecimii —, nu poartă totuși, la români, un nume creștin, ci unul de sorginte latină.
Acest nume ales vine de la o sărbătoare romană legată de cinstirea morților, cu care ocazie se așterneau trandafiri peste mormintele celor dragi. Era, așadar, o sărbătoare funerară, numele venindu-i de la rosa (trandafir), iar Rosalia (sărbătoarea trandafirilor) a dat actualul „Rusalii”.
Numai că această veche sărbătoare latinească fusese suprapusă ea însăși, după cucerirea Daciei, peste o alta și mai veche, legată de zeitățile aerului. Rusaliile fuseseră la început șapte zeități dacice ale văzduhului, care la jumătatea intervalului temporal dintre Paști și Rusalii se întâlneau și petreceau cu perechile lor masculine — Caii lui Sântoader, Sântoaderii —, în perioada de o săptămână, care urma după ziua de Rusalii; apoi părăseau lumea pământeană pentru un întreg an. Iar a necinsti prin muncă ori prin alte acte ireverențioase ceasurile lor de maximă bucurie, din ziua Rusaliilor, însemna altădată a te expune supărării lor. Strămoșii noştri cei vechi le consacrau ritualuri uitate azi.
Iată, suprapuse, așadar, trei sărbători: dacică, romană și creștină. După cum se vede, oamenii n-au ignorat nicicând ziua sfântă, mai târziu dându-i un caracter creștin și numind-o până în ziua de azi cu numele deja consacrat.
Acum, la Sfintele Rusalii tot omul se închină Duhului Sfânt, pogorât demult-demult peste apostoli și văzut ca limbi de flăcări, iar mai târziu coborând în lume doar ca putere dumnezeiască. La biserică, „popa nost” făcea slujbă mare, împărătească, la care venea tot satul, iar bătrânii satului o cinsteau tot timp de trei zile, la fel ca zilele Prea Sfintelor Paști.
Iar salutul în care se dorea celuilalt o zi bună, revenea.
Într-a doua zi de Rusalii, la Mărtinești se ținea întâia nedeie anuală — cea de a doua la Sântămăria Mare.
În loc de prolog: „Cele scrise aici sunt vesele sau triste? Cred că nici așa și nici altfel. Calificativele sunt de prisos. Poate, măcar uneori, n-ar strica să ne amintim condiția: „acesta este Ciclul etern al ființei umane. Unicul sigur din întregul noian fără liman al râsu-plânsului prin care, într-un fel sau altul, ne este dat să trecem.
Doamne bun și iertător, fii mereu lângă noi!”

La Mărtinești nu se făcea caz de apartenența religioasă, remarcabil fiind faptul că în bisericile ortodoxe din cuprinsul comunei se slujea și după cărți tipărite la Blaj, iar la singura biserică unită din acest areal se aflau și cărți de cult ortodox. Deasupra tuturora trona același Tată Ceresc. Când băteau clopotele se opreau tineri și bătrâni, își făceau cruce și pășeau mai departe ascultând toaca de lemn, apoi pe cea de oțel, răsunând sacadat: dă-la-po-pa, dă-la-po-pa, dă la, dă la, dă-la-po-pa! – așa ziceau copiii ritmului de bază pe care se brodau înfloriturile ritmate ale vreunui mărunt pui de țăran.
De biserică se leagă întâmplări și imagini vechi, pe care timpul le-a (a)simțit. Trasul clopotelor vara, pentru împrăștierea cohortelor de nori negri, încărcați cu „piatră”, glasul popii Remus și a cântărilor lui, rugăciunile pentru ploaie, la care după liturghia duminicală ieșea tot satul, undeva la câmp… Apoi procesiunile solemne ca din secole vechi, care înconjurau biserica în seara Vinerii Mari și simbolica închidere-deschidere a porții în noaptea de înviere — toate acestea precedate de serile Deniilor, cu ceasuri de taină petrecute în biserica aproape ascunsă de vălurile nopții, cu pâlpâiri mici și șovăitoare, cu miros bun de lumânare, cu lume puțină, seri în care parcă te trăgea îngerul la rugăciune. Apoi, atâtea uspeţe, îngropăciuni și slujbe făcute cu o încredere fără greș în bunătatea Cerului, credință care îl aducea pe popa an de an la câte o sfeștanie în casa și în poiata fieştecăruia; cu acest prilej pe pereți se însemna cu lumânarea aprinsă un semn simbolic atotocrotitor: IHS (iar deasupra literei H o cruce, la mijloc).
Ieșirile din biserică la zilele marilor sărbători creștine păreau parcă uitate cortegii medievale, lumea pășind reculeasă: pe neaua imaculată, iarna, ori peste praful alburiu, vara, bărbați și femei drepți, în veșminte alb-negre, mai mult tăcând, reculeși, pășind încetișor și răspândind nu știu ce lumină.

Sursa: Din Liviu Lăzărescu, „Mărtinești vechiul meu sat Transilvan” ed. Polidava, Deva, 2003