
Poezia lui Dumitru Tuhuț este ca un sul de pergament: se desfășoară în fața ochilor cu tot firescul condiției umane, între beatitudine și melancolie, efect al unor trăiri oarecum înăbușite într-un liman oarecum ultim, acel ideal suprem în care crede.
Viziunea sa asupra existenței aduce aceea stare de pace interioară, de eliberare a sufletului, căutător cu țintă al frumosului, bântuit pe alocuri de o undă de tainică tristețe. Trezirea permanentă printre asemenea stări încheagă însă viziuni superbe, durate pe deasupra curgerii, un spațiu al profundului și nostalgiei. În asemenea condiții, poezia pare a se naște și a trăii singură, fără nici un sprijin; în combustia ei cuvintele, culorile, sunetele devin inefabile, marcând trecerea timpului, cunoașterea ca proces de evoluție, un imponderabil amestec între real și ireal.
Universul acesta de oglinzi incerte atrage cititorul, cucerindu-l prin contemplarea neliniștii, a imediatului imortalizat ca simbol al fragilității și transparenței. Tocmai sub această cupolă are loc succesiunea magică de ritualuri poetice, misterul și trecerea într-o unicitate a spiritului:
„Privesc cu duioșie la fluturi ce mor
înfășurați în flacăra luminilor de ceară
E jertfa de culori ce-n fiecare seară
coboară înspre asfințit și piere în zborNu-s neguri să le-mpiedice prinosul
nici vânturi rotitoare să-I oprească-n drum;
rămâne-n urma lor un sâmbure de scrum
ce seamănă mai mult cu abanosul –un ritual al verilor pierdute
între metamorfoze și ninsori târzii
prin piersicii stingheri ce străjuie în vii
culori topite-n frunzele căzuteDurerea care-n flacără se-anină
miracol e și freamăt de lumina” (Jerfă)
Este doar unul dintre sonetele exemplare din această carte. Nimic esențial nu scapă privirii poetului, forma revelației este o constantă cufundare într-un prezent vaporos, cu notații incipiente, care asigură echilibrul ființei cu cosmosul.
În ceea ce privește relația eroticii cu timpul, cu aripile în balans, meditația lirică împlinește parcă aspirația spre împărtășire/ desăvârșire, a evadării în netimp, cum altfel, singura șansă a integrării în structura și aparențele lui. Ba chiar este mai mult ca niciodată, în acest anotimp poetic ,Dumitru Tuhuț reușește să cuprindă, prin excelență, posibilitatea miracolului, a absenței și prezenței, în care însăși memoria își caută un sens:
„Ce-a mai rămas de acuma nu-i decât tăcere –
acul din balanță poate fi înviere”
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.