Sebastian Bornemisa, o biografie controversată

Despre Sebastian Bornemisa avem, astăzi, foarte puține informații fiind un personaj – pe nedrept -foarte puțin menționat în lucrările ce au ca subiect istoria presei din Transilvania. Faptul că a fost ginerele preotului jurnalist Ioan Moţa şi, implicit, cumnatul liderului legionar Ionel Moţa, dar mai ales faptul că a făcut parte din formaţiunile conduse de Octavian Goga, ultima, de extremă dreaptă – Partidul Naţional Creştin – dând un guvern al României – din care a făcut parte, i-a adus trecerea lui pe lista demnitarilor ce au fost trimişi în aşa-numita unitate de muncă „Dunărea” . Victimă a regimului comunist, el decedând la Sighet în anul 1953, a devenit o personalitate trecută la index.

Publicist, poet, folclorist, traducător, editor, tipograf, deputat, subsecretar de stat la cultură, primar la Clujului, Sebastian Bornemisa s-a născut la 12 iunie 1890 în comuna Burjuc (lângă Deva), în familia învățătorului Anghel Bornemisa, căsătorit cu Elena (Lina) Stana. Dascăl în școala confesională, mai fusese căsătorit de două ori, rămânând văduv de fiecare dată. Din cea de-a doua căsătorie mai avea o fată , astfel că tânărul Sebastian și-a trăit copilăria alături de fratele său Longhin  și de sora mai mare, Ioana .

Studiile le începe la șapte ani, la școala din localitatea de baștină, iar după doi ani este trimis la școala de stat din comuna Zam, ca să învețe limba maghiară. Aici rezistă doar un an, căci „limba însă nu am putut învăța-o prea bine”. Astfel, este dus la Orăștie, la școala reformată, unde urmează clasele de liceu în anii 1901-1906. A trebuit să plece și de aici, „deoarece Liceul Reformat „Kún” nu vedea cu ochi bucuroși ridicarea băieților de români și le făcea fel și fel de mizerii”. în toamna anului 1906 se înscrie în clasa a VI-a la Liceul „Șaguna” din Brașov. Fiindcă tatăl său nu putea acoperi cheltuielile de întreținere, liceul îi asigura prânz gratuit la masa săracilor , iar pentru cină și locuință dădea „lecții la băieții înstăriți, care nu învățau prea bine.”  în anul școlar 1907/1908 a beneficiat și de bursă din partea Fundației Iuga.  Tot în această perioadă își descoperă interesul și talentul pentru poezie. Traduce poezii, dar scrie și el însuşi versuri pe care le publică în Foaie Interesantă (Orăștie), Gazeta Transilvaniei (Brașov), Luceafărul (Sibiu).

În luna iunie 1909 susține examenul de bacalaureat, promovând cu media generală Foarte bine (având un singur Bine la fizică). In toamna aceluiași an se înscrie la Universitatea din Budapesta, unde obține licența în litere (1913) , iar în iunie 1914 obține titlul de doctor cu teza „Háram hazai román költö a XIX század elejéröl” – „Trei poeți români de la începutul secolului al XIX-lea”, cei trei scriitori vizați fiind Ioan Budai Deleanu, Vasile Aron și Ioan Barac. În toamna anului 1913 pleacă pentru satisfacerea stagiului militar la Regimentul 87 Infanterie k.u.k. din Pola. Armata nu îl atrage și decide să renunţe.

În timpul campaniei electorale din 1910 se implică alături de alti studenți în organizarea adunărilor populare în circumscripția Beiuș pentru candidatul național Vasile Lucaciu. Cu această ocazie cunoaște mai mulţi lideri naționali, printre care Ioan Suciu, dr. Ioan Ciordaş și Ioan Moţa. Acesta din urmă îl convinge să se alăture membrilor redacției ziarului Libertatea din Orăștie. Acceptă și astfel ajunge să intre în contact cu alti lideri ai mișcării naționale: Aurel Vlad, Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Teodor Mihali, chiar președintele partidului, Gh. Pop de Băsești.

Sebastian Bornemisa se va căsători cu fiica preotului-ziarist Ioan Moţa  din Orăștie. Acest statut, de ginere al unui lider local al mișcării naţionale și proprietarul unui adevărat trust de presă românesc, îi creează o poziție privilegiată, dar mai ales îl apropie de ziaristică. Va colabora cu socrul său în redacțiile gazetelor acestuia, fie scriind articole, știri, fie făcând corectură.

Forjat în această meserie, Sebastian Bornemisa pornește propria întreprindere, cu siguranță având sprijinul socrului său, investind într-o librărie, o editură și o revistă literară, „Cosinzeana”.

Ideea unei reviste literare apăruse pe fondul unui gol resimțit de presa ardeleană și care, în urma unei analize atente a listei cu publicații apărute în Transilvania în acea perioadă, este ușor de observat. După cum se aprecia, la scurtă vreme de la apariția sa, Cosinzeana era o publicație de o remarcabilă amplitudine și de largă respirație, apropiindu-se de valoarea Luceafărului.

Cosinzeana a avut o valoare națională, atât prin colaboratorii săi (I. Agârbiceanu, N. lorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Dimitrie Anghel, Șt. O. Iosif, I.A. Bassarabescu, Em. Gârleanu, Jean Bart, V. Eftimiu, Elena Farago, Z. Bârsan, Al. Ciura ş.a.) și prin tematica majoră abordată în paginile sale, cât și prin ținuta sa în ansamblu, care reprezenta un important pas înainte în ziaristica transilvăneană.

Întreprinderea culturală a lui Sebastian Bornemisa era completată de înființarea unei edituri pe care a intitulat-o semnificativ Librăria Națională. în această idee, își propunea să editeze autori români nu doar din Transilvania și Banat – provincii aflate în hotarele Austro-Ungariei – ci și din România, subsumând efortul său demonstrației unității de etnie, limbă și cultură.

În cadrul editurii era gândită o colecție intitulată Biblioteca scriitorilor de la noi, „în care se vor tipări rând pe rând toți scriitorii români din Ardeal, Tara Ungurească și Bănat, morți și în viață”. Prima realizare editorială o reprezintă Almanahul scriitorilor de la noi (octombrie 1911), în care își propune să „prezinte publicului românesc de pretutindeni mănunchiul scriitorilor români în viață din Transilvania, Ungaria și Banat, sau cel puțin originari de aici”.

Atitudinea lui Sebastian Bornemisa, la fel ca cea a lui Ioan Moţa, nu este pe placul extremiștilor maghiari. El este nevoit să facă drumul spre România prin Italia, reușind să ajungă la București în ianuarie 1915.  își completează studiile pedagogice, astfel încât în septembrie 1915 poate să ocupe un post de profesor la Liceul „Sf. Haralambie” din Tumu Măgurele, unde activează până în august 1916, când România intră în război.

Pe tipografia lui Moţa și pe librăria lui Bornemisa a fost pus sechestru, sub pretextul că proprietarii lor nu se mai aflau în țară, urmând a fi scoase la licitație penam recuperarea eventualelor datorii sau pentru satisfacerea unor reclamații. Pentru a evita intrarea tipografiei pe mâna unui străin, Aurel Vlad, președintele Băncii Ardeleana, invocă unele datorii către aceasta și își adjudecă licitația.

Ajuns la București, Sebastian Bornemisa se integrează repede cercurilor naționaliștilor ardeleni emigranți care, în cea mai mare parte a lor, au fost redactori sau colaboratori de bază ai ziarelor românești din Ardeal: O. Goga, O. Ghibu, S. Bocu, V. Stoica, Ghiță Pop, Cassian R. Munteanu, V. Braniște, I. Agârbiceanu, I. Mateiu, Voicu Nițescu, O. Tăslăuanu ş.a.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1915, la București ia ființă Federația Unionistă, iar printre membrii acesteia îi regăsim, foarte activi, pe Bornemisa și Moţa.  Astfel, începând cu 29 septembrie/l 1 octombrie 1915 reapare în capitala României Libertatea din Ardeal, condus de Ioan Moţa și suplimentul său, Foaia Interesantă, avându-1 ca redactor pe S. Bornemisa.  Cele două publicații vor apărea până în 9/17 august 1916, cu câteva zile înainte de intrarea României în război.  Publicațiile ajung să fie citite și dincolo de hotare, în lagărele de prizonieri din Rusia europeană și din Siberia, unde se găseau zeci de mii de români care serviseră în armata austro-ungară.

Intrarea României în război în 15 august 1916 îl determină pe Sebastian Bornemisa, la fel ca pe toți ardelenii aflați în Regat, să se înroleze voluntar. El este repartizat ca interpret pentru limba maghiară și germană la Biroul de Informații al Armatei de Nord, apoi la Armata I.

Tot acum, îl găsim pe Moţa, și alături de el și pe Sebastian Bornemisa, colaborând la publicațiile susținute sau inițiate de O. Ghibu în Basarabia, atât la Cuvânt Moldovenesc (condus de Pan Halipa), cât și la Ardealul  și România Nouă.

Sebastian Bornemisa, aflându-se la Iași, era nemulțumit de utilitatea sa în perioada retragerii din Moldova a administrației românești. Acesta se oferă să colaboreze cu Onisifor Ghibu, aflat la Chișinău, și în ianuarie 1918 a fost mobilizat pe loc în serviciul Ministerului Instrucțiunii și trimis ca profesor și propagandist în Basarabia. Este încadrat la Liceul de fete „Regina Maria” din Chișinău. Pe lângă contribuțiile jurnalistice la ziarele de limbă română de aici, se implică în organizarea unor manifestări culturale si politice, susține conferințe cu tematică patriotică. A activat în această calitate în intervalul ianuarie-decembrie 1918.

Bornemisa este unul dintre cei 24 semnatari (din partea Ardealului). ai Marii Declarații (apărute ca editorial) în nr. 1 din 24 ianuarie 1918 al ziarului România Nouă, alături, printre alții, de: O. Ghibu , Axente Banciu, N. Colan, A. Oțetea (transilvăneni), George Tofan, Dimitrie Logigan, Ovidiu Țopa (bucovineni), Vasile Harea, Vladimir Cazacliu, Ion Văluţă, Al. Văleanu (basarabeni), G. Murgoci, P.V. Haneș, V. Tempeanu (regățeni), Atanasie Popovici (din Serbia), Epaminonda Balamace, Constantin Noe (din Macedonia). Implicat în eforturile de organizare a vieții românești din Basarabia, alături de Onisifor Ghibu, Sebastian Bornemisa nu a reușit să participe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia care hotăra Unirea Transilvaniei cu România.

În 1919, Sebastian Bornemisa își propune să reia editarea Cosinzenei, „cunoscuta revistă a familiilor românești”, cum scria G. Todica în Convorbiri științifice. Deși îi este anunțată apariția, în fapt, tipărirea acesteia devine posibilă numai după stabilirea proprietarului ei în Cluj.

După o scurtă perioadă de la mutarea redacției ziarului Patria și a Consiliului Dirigent la Cluj, Bornemisa părăsește pleacă la studii în Franța , la Paris, pentru un an universitar. Se pare că în acest interval definitivează și romanul Duhul cel rău, publicat apoi în anul 1927, după ce a apărut în foiletoane în 1926, în Cosinzeana. Revenit în luna mai 1921, se stabilește definitiv la Cluj, unde își deschide o tipografie și reia editarea Cosinzenei, apoi a altor periodice: Lumea și Tara și Biruința.

În calitate de director de gazetă și deopotrivă de om politic, Bornemisa surprinde o importantă problemă a implicării presei în campaniile electorale și a intoxicării opiniei publice.

Sebastian Bornemisa a fost preocupat și de statutul jurnalistului în societate, siguranța acestuia, fiind printre promotorii unor forme asociative. Astfel, îl găsim printre organizatorii primei întruniri a ziariștilor din Transilvania și Banat (26 octombrie 1920) la Cluj. Cu această ocazie, participanții pun bazele Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat. Această organizație importantă de presă își propunea să apere interesele morale și materiale ale membrilor săi și să lupte pentru dezvoltarea spiritului de solidaritate și colegialitate între profesioniștii condeiului.

Sebastian Bornemisa ajunge chiar președintele Sindicatului, impunându-se prin activitatea desfășurată în cadrul acestuia, precum și în afară, prin experiența gazetărească, dar și prin poziția politică din care luptă pentru rezolvarea problemelor jurnaliștilor, ale presei în general, a celei culturale în special.

Aceeași poziție o revendică și în Parlament (din partea Partidului Poporului), fiind consecvent cu atitudinea sa de luptător pentru susținerea presei de limbă română în Transilvania, atunci când adversarii săi politici, concurenți pe piața presei, sunt nevoiți să înceteze apariția ziarelor românești.

Experiența de jurnalist a lui Sebastian Bornemisa va fi completată după 1943, prin colaborarea la ziarul Solia Dreptății (Orăștie), al cărui director și proprietar era Aurel Vlad, unde îi are colegi pe tinerii Cornel Mihăilă și Valeriu Bora.

În anii 1940-1944, Clujul aflându-se sub administrație maghiară în urma Arbitrajului de la Viena, familia Bornemisa ia drumul „pribegiei”; după o perioadă petrecută în Orăștie, se stabilește la București. Bornemisa înființează la București, în timpul refugiului, Editura Română Ardeleană, în care a editat romanul Băiatul Popii Nicolae al scriitorului Ioan Munteanu.

În toamna anului 1919, când se fixează candidații Partidului National, lui Sebastian Bornemisa i se oferă să candideze în circumscripția Ilia. Nominalizarea lui Bornemisa a stârnit unele nemulțumiri, dar acesta dobândește mandatul de deputat în Primul Parlament al României Mari, după ce-l învinge pe I. Broşu. Ca exponent al Partidului Poporului, Bornemisa se plasează între cele două tabere ce reprezentau puterea, Partidul National Liberal, respectiv opoziţia, Partidul National. Chiar după părăsirea Partidului National, rămâne critic, și din perspectiva adversarului politic, la ceea ce se întâmplă, la poziționările, atitudinile acestei formațiuni politice.

În 1926, Sebastian Bornemisa este desemnat să candideze pentru un mandat în județul Hunedoara, fiind pe poziția a patra, după P. Groza, S. Dragomir, dr. Glava (avocat din Baia de Criș) . Bornemisa obține mandatul de deputat, alături de alte nume care până la Unire se numărau printre liderii mișcării naţionale din Transilvania: O. Goga, V. Goldiş, Victor Moldovan, Laurențiu Onea, S. Dragomir, P. Groza, I. Lupaş ş.a.  În timpul guvernării PNŢ, nu reușește să mai câștige un mandat de parlamentar, dar ajunge în consiliul local Cluj, după cum nu îi surâde șansa nici cu ocazia alegerilor parlamentare din 1933. Pe tot parcursul legislaturii 1933-1937, Sebastian Bornemisa rămâne un critic consecvent al liberalilor.

Sebastian Bornemisa a fost învestit în funcția de Primar al Clujului de două ori: 1 februarie – 11 iunie 1932, respectiv 29 septembrie 1938 – 11 septembrie 1940, la care se adaugă și un mandat de ajutor de primar. Din păcate, mandatul al doilea a încetat ca urmare a intrării în vigoare a Arbitrajului de la Viena, în baza căruia municipiul Cluj intra în aria teritoriului ce a fost cedat Ungariei.

Durerea a fost mare, lui revenindu-i să organizeze retragerea autorităților românești din localitate, dar și a acelui segment de populație ce a ales, de voie sau de nevoie, calea refugiului.

Din nefericire, tot efortul făcut de-a lungul unei vieți pentru promovarea istoriei și culturii românești, pentru apărarea democrației au fost zadarnice în fața politicii de epurare a societății de „elementele burghezo- moșierești retrograde”, căreia îi cade victimă. Este ridicat în cadrul unei operațiuni mai ample a Securității în noaptea de 5/6 mai 1950, odată cu numeroase alte personalități: Gh. I. Brătianu, C.C. Giurescu, Gh. Tătărăscu, Dinu și Constantin C. Brătianu, Tancred Constantinescu, Pan Halippa, Aurel Vlad, Vaier Moldovan, Vaier Pop, C. Argetoianu, gen. Rășcanu, Al. Lapedatu, Sever Bocu, C. Angelescu, D. Caracostea, gen. H. Cihoscki, Sever Dan, Ioan Lupaş, V. Papacostea ş.m.a.  Puternic marcați de șocul arestării nocturne și de incertitudinea privind soarta lor în continuare, îmbarcați în dube în curtea Ministerului de Interne, foștii demnitari vor pomi pe drumul Sighetului.

în paralel, împotriva lui Sebastian Bornemisa se declanșează o acțiune judiciară. La Parchetul general al Curții de Apel Cluj a fost depus dosarul 2/1946 în care acesta era acuzat de Tribunalul Poporului de crimă de război.  El face o întâmpinare către acuzatorul public la 29 ianuarie 1946, în care specifică faptul că a aflat din ziare de acuzația ce i se aduce.

În 28 decembrie 1950, Parchetul Curții București – Cabinetul Criminali de război înainta Curții dosarul cu nr. 952/1950, compus din 35 de file în care se găsea rechizitoriul de urmărire deschis pe numele lui Sebastian Bomemisa.

La dosar sunt aduse completări, iar în ședința din 28 mai 1952, derulată în lipsa inculpatului, se invoca art. 2 lit. C din Decretul 291/1947, fiindu-i aduse acuzații că „în calitatea lui de publicist la ziarele Cuvântul, Ardealul și Curierul din București și la toate ziarele din Ardeal, prin articolele publicate a susținut continuarea războiului și ducerea acestui război în contra Uniunii Sovietice (…) facându-se apologia hitlerismului și căutându-se să înrădăcineze în gândirea oamenilor de la sate și de la orașe ura împotriva poporului sovietic.” În cele din urmă, completul Curții București îl găsește vinovat de crimă de război și îl condamnă „să sufere opt ani temniță grea și 10 ani degradare civilă. / Dispune confiscarea întregii averi, mobilă și imobilă … și-l obligă la plata sumei de 100 lei cheltuieli penale.”  Toată ancheta, cercetarea, procesul, sentința erau de prisos, căci soarta lui Sebastian Bornemisa era pecetluită. El se afla închis la Sighet și, asemeni altor lideri politici, oameni de cultură, foști demnitari ai statului român era supus regimului de exterminare.

Fără să mai aibă vești, familia a căutat să afle dacă mai trăiește, unde se află. Fiul său, Mircea Bornemisa, conferențiar la Institutul Politehnic din orașul Stalin (Brașov), adresează o petiție lui Petru Groza, care îl cunoscuse foarte bine pe tatăl său.  Pe „Nota cuprinzând relații asupra numitului Sebastian Bornemisa”, în care se enumerau deciziile MAI de „încadrare” în coloniile de muncă (1951, 1953), era scris cu cerneală: „A murit la Sighet la data 16.VII.1953” . Mormântul său nu a fost identificat niciodată. Din dosarele de la Securitate aflăm informații că soția sa, Ana Bornemisa, prezentată adesea ca soră a „legionarului Ioan Moţa”, a trăit în familia fiicei sale Ileana , căsătorită cu inginerul Nicolae Borza. La același domiciliu locuia și familia fratelui ginerelui său.

Acesta este sfârșitul unui intelectual ardelean care a contribuit, la fel ca alti demnitari români, la consolidarea statului național, la promovarea istoriei și a culturii naţionale, dar au fost îngenuncheați de sistemul refractar la democrație, dar și la cultura română.

……………………..

Surse: „Oamenii din Ținutul Orăștiei – Călindaru’ Foii Interesante”, Volumul 1, coordonat de Dan Orghici și Adrian Ioan B. Secui, ed Măiastra, 2023; Valentin Orga, „Sebastian Bornemisa (1890-1953)”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018; Irina Petraș, „Clujeni ai secolului 20”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000.