Singurătatea ca lume

La o primă vedere par patru cărți  într-una. Prima secțiune, ce dă și titlul volumului , „Nu-i mai așteptăm pe barbari” ( Tracus Arte,2024)  induce parcă senzația unui tic- tac ireversibil al timpului – limită, o întreagă structură ierarhizată, cu o trenă de zvâcniri orbitoare, puțin înaintea unui apus fantomatic; înfrigurate pregătiri de zbor și cădere, un zbor despovărat de lestul setei de absolut dar nu și de fascinația energiilor dintr-o oglindă, ce-i drept, adusă dintr-o pre-istorie a prezentului spasmodic, spongios, diluvial…

Adrian Alui Gheorghe descrie acest interval al omului aruncat de viu între valurile disoluției sinelui și evadării dintr-o amnezie ciudată a destrămărilor delimitând clar manifestarea originară a spiritului de scrâșnetele de neaderență ale organicului, între firesc și nefiresc. Un alt soi de nălucă – o motivare a supunerii la canonul efemerității umane, drept este  – cu sinele în balans – prin ceea ce am putea desluși, înțelesul silnic și nu rareori convențional al eternității materiei.

O motivare a acestui „deșert roșu”, deșert genuin al spasmelor și eclipselor conștiinței poate fi totuși atotputernicia cuvântului, imanența derizoriului și – poate că nu totuși, nu îndeajuns, un vizionarism irepresibil:

„văd lumea în piața concordiei/ sunt mii de oameni/ care știu că vor murii cândva/ și în ciuda acestui lucru/ sunt îngrijorător de liniștiți/ sub ei un incendiu continuu/ își trăiește apogeul,/ un vulcan intră în durerile facerii/ nu îl putem oprii/ fericirea lui a șters toate barierele dintre lumi – / și după cum zboară pterodactilii cu gâtul întors/ e clar că pământul nostru va face implozie/ la următoarea înflorire”.

Ori ceva ce provine din interior poate fi extrem de destructiv – ce-și va fi așteptat – zadarnic ecourile penitenței ; omologarea acestei „îmbolnăviri” certifică vocația autarhică a obsesiei existențiale, aceea teroare metafizică proclamată de Heidegger –  potențial devoratoare:

„Această lume nu poate fi reformată./ Din păcate eu care m-am născut să o schimb/ am picat într-o melancolie/ soră cu moartea încât nu mai am pic de voință/ m-am agățat de trecut ca de un viitor bolnav grav/ și tot ceea ce scriu mă ia în răspăr”.

Peisajul se creează pe sine, din atmosferă fiind, se pare, emanația unei căutări a nevăzutului, ligamentul care unește realitatea de ficțiune, de travesti – după reprezentație – nu însă după mitologia exultantă ca atare:

„îmi spuse unul dintre personaje : ai intrat pe teritoriile interzise/ aici, unde lumea este esență de lume,/ ai văzut cum cuvântul se face carne/ și asta nu ți se iartă/ ai văzut cum parfumul sublimează în floare/ și asta va întârzia recâștigarea paradisului/ cu cel puțin o mie de ani/ în numele ficțiunilor tale te condamnăm/ să mai trăiești pe pământ/ încă o viață și încă/ până la întoarcerea tuturor umbrelor din carne”.

Un loc pradă săvârșirii unui cumul de esențe, frust până la nevoia de margini deasupra conturului magnetic al experienței biologice – poate și pentru că poetul sondează acest teritoriu utopic, al tuturor și al nimănui, el însuși parte a acestui tangaj al conștiinței în refracția realului; din ea se întrezărește o speranță, nu degeaba:

„cuvântul în poezie este ca o albină care / îți intră în ureche/ și scoate sunete dezarticulate/ care devin înțelese doar dacă/ te gândești că albina face miere/ care e dulce,/ care se prelinge prin simțuri în sânge/ ca o muzică”

O motivare pentru o rescriere a istoriei existențiale, a propriei identități și poate a neputinței de a părăsii un  tărâm care nu există, unde orice așteptare a devine inutilă atâta timp cât actorii nu se însumează unui rost, unei ordini organice om-lume:

„Am venit cu toții pe pământ cu un bilet de intrare/ la un spectacol în care spectatorii și actorii/ par să aibă o înțelegere pe care uneori o respectă,/ pe care, în multe momente o neglijează”.

Cea de-a doua secțiune a cărții tocmai asta tratează, experiența unei lumi noi, americane pe care se simte, autorul și-a dorit-o mult… Iar această experiență nu este una gratuită, „faptul divers atroce” este surprins în toată splendoarea sa, îți taie respirația:

„Îmi zice prietenul meu, cântărețul de bluesuri/ care pune pe muzică buletinele de știri/ la un post de radio comercial:/ sunt americani care adună toată viața dolari/ bani bani bani/ și care nu își oferă nici măcar plăcerea/ de a se opri/ să-I numere”.

Nici lumea aceasta nu este însă una nouă, așa cum o descoperă poetul:

„Cine crede că America este o altă lume/ nu a aflat încă nimic/ despre lumea în care trăiește:/ America este/ o prelungire a Europei/ așa cum gâtul girafei/ este o prelungire a girafei”.

În rest, „Liniște, se rescrie istoria” – apare insula în care (ne) așteptarea este plasată pe un plan mult mai larg, cel al spațiului geografic sentimental, răstimpul în care antinomiile apar și dispar la fel ca acel calvar al drumului care duce la ele. Prăpastia dintre a fi și a trăii , precarul echilibru – totodată – pare o degradare a infinitului dat de-a dura departe de zona edenică a imaginarului. „Dacă nu îți iubești patria ta/ aceasta se usucă pe hartă/ se însingurează / și moare”, scrie poetul, aceeași patrie care „ a devenit/închisoarea perfectă/ din care nimeni nu mai scapă nici prin evadare/ nici prin visare”…

Ar mai rămâne „Muntele”, ultima barieră împotriva uitării și îndoielii, „acolo liturghia se bucura de prezența nemijlocită a lui Dumnezeu/ care numai cobora de pe nor direct în altar,/ de când muntele nu mai este, Dumnezeu coboară/ din ce în ce mai rar”. Existența și dispariția muntelui descumpănește după frecvențele fecunde ale contemplației, certifică deschiderea și sufocarea ființei; „oglinda” căderii umane în vid – o altă întruchipare a „pustiei” primenitoare pentru sine…

Aceasta ar fi structura de inițiere a „neașteptării”(cu toate că nici așteptarea însăși nu ar fi de ignorat) între viață și vis –„dorința creează timpul”…

Substanța aceasta este colectată din efluviul aneantizării și oferită cititorului . Adrian Alui Gheorghe are luciditatea, ardoarea și intuiția de a lega cu fire invizibile sclipirile de taină ale imensității și puterii de izbăvire a Cuvântului care îl mărturisește: „între atâtea singurătăți/ doar singurătatea mea/ e o lume”.