SOLITUDINE ȘI DESTIN

„Solitudine la marginea ceții”, (Brumar,2024), volumul antologic al lui Vasile Rodian, poetul timișorean a cărui formare și evoluție este strâns legată de cenaclul „Pavel Dan” poartă o amprentă de relevare și asumare a înțelesului condiției umane de la nediferențiat la distinct, întemeiată pe o tușele sufletului profund, o experiență a durerii, a fragilității hărțuite de o busolă a conștiinței cu oscilații intense.

Sunt prezente aici selecții din toate cărțile autorului: Jefuirea Templului(1991), Reconstituire Anarhică (1996), Surâsul Potecii Ascunse din Babilonia (2003), Sigilii, Peceți (2006), Calendarul Nisipurilor și al Ierbii (2007), Plecarea din Muzeu (2015) și Criza Portretului (2018).

Subminate de riscuri, aceste selecții adună, potrivit lui Cornel Ungureanu, „poezie de notație cu momente de tristețe, dar și cu euforii trecute cu grăbire, stări de dezastru notate într-un vers sau altul lângă rememorări descriptive, pentru a înțelege subteranele literaturii… ar fi vorba despre întemeierea templului; despre regăsirea credinței în poezie”.

Alte constante ale acestei poezii provin din lipsa oricărei discriminări între trecut și viitor, cu părțile lor de reverie și supraviețuire, de întoarceri și nostalgie peste limitele paradoxului, mereu de reactivat. Atât biologic cât și psihologic prezentul poate reprezenta o necesitate a pierderii în anonimat; nu ne mai miră dinamica profundă a trecerii, un fir conducător al imaginației închisă în propria ei memorie:

„Nu vor mai fi treceri străine/ nu mai sunt/ acei sfinți vechi/ să-i cunoaștem/ trecuți în umbra serii/ vedeți cât de adânci/ se cască aripile/ pe cel rugător/ îl vei întâlni desculț/ pentru că locul în care stai/ e un templu” (Repaos).

Între concept și imagine, cuvântul se eliberează de toate măștile, nu există decât o subiectivitate relevată ce dă tonul unor reliefuri scufundate în lava unor alegeri conștiente. Intuiția esenței și a acestui univers alcătuit din cuvinte decolmatează albia îngustă și rigidă a aparenței în care plenitudinea trăirilor joacă un rol major, elimină de fapt o redundanță data de obsesia unui subtil proces de trecere de la orizonturi cosmice la noua fizionomie a realului. Aceste zone sunt mereu prezente în poezia lui Vasile Rodian; e ca și cum ai încerca să resuscitezi un trecut depus undeva la periferia conștiinței – nu înseamnă a contraveni unei irepresibile dorințe de neantizare:

„E o semnătură din care te revendici/ liber/ cum să fii/ liber/ câtă trăire n-a fost risipită/ până s-a întâmplat ceva-/ țărâna-/ omul are în mână cuțitele/ se apropie ceea ce copiii așteaptă/ de la ecrane/ artificii/ când vine renul./ Latră câinii/ nebunii privesc paturile goale/ sub fusta revoluției/ monezi/monede.”(Baraje).

Imanența aceasta a rescrierii instituționează reperul autobiografic printr-un fel de implozie întrucât suprapune înțelesul ultim al iluzoriului cu o degradare a infinitului prin acele trăiri care se revendică din umbră. Decupajul existențial are însă o extensie aparte, aduce în față libertatea abisală a visului, acceptarea sacrificiului prin trecerea de la aspirație la o identitate, a poetului și a lumii:

„Sunt celebru în partea asta a ținutului/ E vremea căderilor mă salute frunzele/ în săculețul de voiaj n-am încordările arcului/ o înaintare prin aerul/ dacă poate fi numită înaintare/ nu se amestecă cu nimic e dinaintea lumii/ doar păsările știu dacă are sunet/ tu eu timpul liber al morții!” (Oglinzile țărmului).

Or, această schimbare profundă transformă trăirea în poezie și face din poezie un autentic act existențial.