Spre pomenirea Părintelui Ioan Sabău, „patriarhul hunedorenilor”

După călindar, la 20 octombrie, îl sărbătorim pe Părintele Ioan Sabău. Se împlinesc 110 ani de la nașterea celui ce a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în judeţul Alba.

Pentru cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfinţirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoţi în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş – deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veţi vedea că biruiţi!”.

Tot anul acesta la 16 februarie, se împlineau 15 ani de la trecerea la cele veșnice celui ce mergând în audienţă la Teoctist, acesta i-a zis: „Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!”. Atunci Părintele a răspuns: „Sărut dreapta!”, şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: „Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!”.

Preotul Ioan Sabău, aparținând lungului șir de mărturisitori ai lui Cristos în temnițele comuniste. În întreaga sa viață pământească, nu a făcut niciun compromis cu regimurile dictatoriale ale României (carlist, antonescian sau comunist), căci, pentru domnia sa, preoția nu a constituit o meserie, ci o vocație.

Numele său este rostit cu o pioșenie de către credincioșii ortodocși din satele din sudul Transilvaniei, lăsând în urmă amintirea unui curajos și neostenit apărător al credinței, un preot model cu o nobilă ținută morală și intelectuală, care și-a înțeles pe deplin menirea. Anii grei petrecuți în închisorile dictaturilor sub care a trăit nu au reușit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales. A știut să iasă biruitor din numeroasele și cumplitele încercări ale vieții, cu smerenie și nesfârșită credință în Dumnezeu.

Scurtă biografie:

S-a născut în satul Folt, la 20 octombrie 1914, sat aflat de pe malul drept al Mureșului, aproape de Orăștie. Rămas orfan de tată, la numai 10 ani, a trebuit să muncească pentru a termina cu succes Liceul din Orăștie. La fel a trebuit să muncească ca să obțină bursă de Stat la Facultatea de Teologie din Cernăuți (Academiile Teologice din Ardeal nu aveau autorizația să elibereze diplome de licență și atestare de a preda religia ortodoxă în școli, ca profesori. Acest drept îl aveau doar Facultățile de Teologie din București, Cernăuți și Chișinău, de aceea a studiat la Cernăuți.) La Cernăuți s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui),Absolvind în 1935 Facultatea, a optat în cele din urmă să fie preot într-o parohie mică și neglijată. Astfel a început apostolatul la Ceru-Băcăinți, un sat împrăștiat pe stâncile din Munții Apuseni unde, prin comportamentul său, a câștigat simpatia locuitorilor, care nu mai avuseseră preot de 50 de ani. s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinți, de unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu  și izolat mai apoi, în satul său natal.

A făcut pușcărie pentru credință sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut șase ani de temniță grea la Aiud, restul la Gherla și Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoțească.

Prima dată, preotul Ioan Sabău a fost arestat în 1938, când era preot la Renghet. Părintele povestea că tineretul din acea vreme se revoltase împotriva Regelui Carol al II –lea care o părăsise pe regină și toată studențimea s-a răzvrătit.

În anul 1945 a urmat a doua arestare. Ioan Sabău era preot în localitatea Vinerea. Pentru că a ținut un parastas și o cuvântare pentru eroii care au căzut pe frontul de Răsărit, părintele a fost închis timp de doi ani într-un lagăr de lângă Hațeg.

În anul 1948 a fost arestat din nou, de data acesta pentru vina de a fi preot și a rămas închis patru ani. A fost acuzat de adversarii Bisericii că a fost prezent la Orăștie printre miile de oameni, când au fost aduși legionarii Moţa și Marin, morți în lupta împotriva comuniștilor din Spania.

„Acolo am înțeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoția nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învățat să mă rog și tot acolo am simțit dependența de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu și toate veneau de la El.” Şi cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit cât a fost în închisoare. Dumnezeu o vrut așa. Nu m-au învățat școlile și cărțile cât de multe m-a învățat pușcăria. Erau oameni foarte credincioși acolo. De la ei am învățat în închisoare psalmii și Evanghelia după Ioan pe de rost”.

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reușit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în județul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri știu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfințirea bisericii și să slujești cu un sobor de 120 de preoți în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniță grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greș – deși aduseseră Teatrele de Păpuși și de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroșani, echipe de fotbal din București ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric și au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „puneți pe Dumnezeu deasupra și veți vedea că biruiți!”.

La o lună de la sfințirea bisericii din Vinerea, a urmat cea mai grea perioadă de detenție din viața încercatului părinte. Ioan Sabău a reprezentat un pericol pentru regimul totalitar comunist, care l-a condamnat pe părintele la 8 ani de pușcărie. A fost închis la Deva și Aiud unde i-a întâlnit pe teologul Dumitru Stăniloaie și pe Nichifor Crainic. Părintele a fost eliberat în 1964, dar a continuat să rămână, prin credința sa neschimbată și consecventă la valorile creștine, un personaj incomod pentru securitatea comunistă  care l-a urmărit și hărțuit pe preot și pe familia acestuia până la căderea comunismului.

A fost un om firesc, foarte realist și care înțelegea foarte bine vremile. Spunea că în închisoare erau țărăniști și liberali care trăgeau linii pe pereți ca să-și numere zilele pe care le petreceau acolo, crezând că urmau să primească în schimb 6 dolari de la americani pentru fiecare zi petrecută în detenție – iar Părintele le zicea că sunt foarte naivi să creadă că americanii vor veni și-i vor elibera. Dar Părintele avea darul rugăciunii, și în pușcării i se dusese vestea pentru asta.

În prima detenție comunistă a fost închis la penitenciarul din Deva. Acolo, fiindcă erau foarte mulți, s-au făcut mici barăci din lemn, unde erau înghesuiți deținuții. Într-o astfel de celula era închis un domn care suferea mult de foame (primul test al pușcăriei era înfometarea de cinci zile – nu primeau nimic de mâncare în aceste zile); acestui om, pentru ca înainte era un om gras, i s-au format pe burtă rânduri de „colaci”, si suferea mult de foame. Atunci părintele i-a introdus forțat pe lângă ușa de lemn un măr și o pătură.

Din coaja mărului a rămas ceva pe dunga ușii și s-a observat; a fost făcută o cercetare de către șeful pușcăriei, un maior, care i-a întrebat furios: „Cine a îndrăznit să facă una ca asta?”. Părintele a recunoscut de bunăvoie. Întrebat fiind de ce a făcut-o, a răspuns: „Eu nu sunt nu mai om, ci și preot”. Pentru asta era apreciat și dat exemplu de maior, ca și alții să recunoască alte fapte. Însă de Paști, când au început toți deținuții să cânte „Hristos a înviat”, maiorul, furios, a întrebat: „Cine a organizat toată această acțiune de sabotaj?” – și părintele a luat asupra sa toată vina, zicând că de la el a început totul, știind că altfel va fi luat din fiecare celulă cel puțin un deținut și pedepsit. În acea zi de Paști, toată ziua s-a rugat ca numai pe el să-l pedepsească, iar ceilalți să scape. Şi seara i-a auzit pe gardieni: „A murit diavolul!”. Au crezut că era vorba de Stalin, dar apoi au aflat că murise maiorul (avea de luat niște pastile, și ceva s-a întâmplat și a murit). De atunci i s-a dus vestea că este mare rugător, și îl lăsau să-și facă zilnic rugăciunile fără să-l deranjeze. Spunea că cel mai greu a învățat pe de rost Sfânta Evanghelie după Ioan, în trei săptămâni.

Vinerenii nu au uitat jertfa părintelui , suferința lui și a familiei sale. Când era în închisoare, unii dintre săteni mergeau până la Folt pentru a ajuta familia preotului și a-i aduce cele de trebuință. Părintele a fost vizitat adeseori de vinereni după ieșirea din închisoare și a fost primit cu căldură de fiecare dată când s-a întors la locul ctitoriei sale.

După ieșirea din închisoare, rămâne neclintit în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, până la sfârșitul vieții, fără să țină seama de boală, vreme sau alte împrejurări potrivnice.

Părintele a fost o definiție a smereniei, pentru că după atâtea suferințe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni și i-a considerat pe absolut toți mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit” și nu-l învăța ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă și să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „viața lui a fost preoția lui și preoția lui n-a fost alta decât viața lui”. Părintelui Vlad i-a încredințat și ultimele lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveți puncte cardinale? Voi știți încotro mergeți? Știți înspre ce îndreptați tineretul și poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeți că vă caut?

-Măi, voi aveți datoria să vedeți vremile! Să știți istoria. Pentru că noi am înfundat pușcăriile nu pentru că ne-au închis comuniștii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu față de măsura istoriei! Iar voi va trebui să dați măsura lui Dumnezeu față de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit și căutat de către preoți pentru îndrumări și, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav și îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viață cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl țin tare bine minte pe când le predica la Oașa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el!

Plecarea la Domnul a preotului mult iubit, la 16 Februarie 2009, a umplut cu amărăciune sufletele credincioșilor care își țin slujbele în biserica lăsată de părintele Ioan.

Amintirile cu el sunt calde și pline de recunoștință, iar imaginea lui a rămas întipărită asemeni unei icoane  în sufletele oamenilor. Amintirea părintelui este legată de suferințele pe care le-a îndurat din partea regimului comunist în timpul ridicării bisericii și după sfințirea ei.

Prezența la priveghi a Preasfințitului Timotei, Episcop al Eparhiei și a peste 100 de preoți și călugări dovedea aprecierea de care s-a bucurat părintele.

Plecarea la cele veșnice a părintelui, a adus un profund regret în sufletul celor care l-au cunoscut și care l-au apreciat. Mulțimea îndurerată, care a umplut până la refuz biserica și curtea bisericii, a dorit să fie de față la ceremonialul de înmormântare. Dumnezeu să-l mângâie și să-l răsplătească și cu drepții să-l numere!

Zona Orăștiei, zonă a Transilvaniei, ce pe drept cuvânt poate fi considerată ca oricare alta, a fost creuzet și punct de plecare al multor personalități. Aici unii s-au născut, alți au învățat ori și-au desfășurat activitatea o mulțime de personalități în adevăratul sens al cuvântului.

…………………..

Surse:  Herlea, Vasile V. – „Contribuție la monografia localității Vinerea, județul Alba” – Editura „Altip”, Alba Iulia, 2002; Camelia Stărcescu – Revista Formula AS numărul 491 din 2001; (George Crasnean – Revista Lumea Credinței; Ioan Blaga și Nicoleta Buhoarcă „Folt- monografie” Editura „Emma”, Orăștie, 2009.