Străvechi sărbători și sărbătoriri pe dealurile Mărtineștilor – Ignatu

Ignatul se sărbătoreşte la 20 decembrie. Este un obicei specific ţării noastre, este o tradiţie transmisă din vremuri ancestrale, un ritual al sacrificării porcului în preajma solstiţiului de iarnă. Se crede că porcul care n-a fost tăiat în această zi, nu se mai îngraşă, că şi-a văzut cuţitul. Simbolismul porcului repetă, într-o formă uneori degradată, pe cel al mistreţului.
Cu oarece vreme în urmă domnul profesor Liviu Lăzărescu (pie memorie) trimitea un text, pe care vă îndemn al lectura, în rândurile de mai jos:

«Pe la noi, tradiția unui Moș Crăciun care aduce daruri copiilor abia se înfiripa în perioada postbelică – închipuire adusă de pe cine știe unde. Și adevărul este că mărtiniștenii nu prea aveau multe în comun cu Moșul ăsta, ci cu sfântul Moș Niculaie, cel zugravit în stânga iconostasului de la biserică. Petru el umpleau biserica dragii mei consăteni, lăsându-și treburile în așteptare. În sate mulți îi purtau numele.
Din miezul verii și până iarna, în cronologia toamnei se perindă multe lucrări și sărbători: se culeg prunele, strugurii, crumpenii, cucuruzul, curechiul, se cosește și se strânge otava, se aduc lemne de la pădure… Vin și trec Sântămăriile, Sâmedrul, Sântandreiul și Sfântul Niculaie, iar la 20 decembrie, negreșit!, la Ignat, tot românul își taie porcul.
E tot un fel de sărbătoare, fiindcă în calendarul ortodox apare – ce-i drept, fără însemnul crucii –, Sfântul Ignatie Teoforul. Cum despre o legătură între tăiatul porcilor și mucenicul creștin nu poate fi vorba, Ignatul din calendarul popular este altceva: spun cărțile că ar fi vorba despre dăinuirea până astăzi a unui ritual neolitic în care era jertfit (simbolic, prin înlocuire) un zeu păgân; cu înjunghiere, prin ardere parțială, preparare, consum ș. a.
În mai toate familiile se tăia câte un porc, crescut și îngrășat cu trudă, cu lături consistente și cu frunze de napi aduse cu „cătrânțoiul” din Șes, ba și cu tărâțe amestecate cu napi și cu „boambe” de cucuruz. Cine nu avea porc de Ignat parcă nu era în rând cu oamenii.
Copiii casei noastre fuseseră terorizați dimineața de guițatul și de momentul sângeros al tăierii bietului animal, dar ogoiți oarecum de spectacolul vâlvătăii care-l pârlise, ca și de „dărăbuțele” de ureche sau de codiță pe care le ronțăiseră, de cum venea sara așteptau cu nerăbdare povestea lui Ignat (la noi i se spunea Inat). Și o ascultau spusă de Tata-batrân an de an, cu aceeași plăcere cu care se ascultă un cântec drag…
Dar se înfiorau…
(Transcriu povestea minunată dintr-o filă îngălbenită – cu specificația existenței variantelor specifice oricărui tezaur popular).
Trăia odată un om sărac, care avea o casă de copii. Îl chema Ignat (Inat în pronunție locală). Copiii, ca toți copiii, umplând ograda de larmă, cum se jucau ei în țărână, într-o bună zi găsiră un ban ”îngăurit”. Și de cum îl găsiră, se duseră la tatăl lor și-i spuseră:
– Taică, taică, iacă ce găsirăm noi, un ban! Să te duci la târg să cumperi un porc, să avem și noi unul, că vine Crăciunul.
– Mergeți (la noi „mereți”) de-aci, măi copii, cum oi căpăta eu un porc pe banul ăsta prost?
– Du-te măi Inate, îl îndemnă și nevasta, că bun o fi Dumnezeu!
Se gândi el ce se gândi și, îmbunat, ca să facă voia copiilor, se porni la drum.
Merse el până la o margine de pădure, unde întâlni un om care mâna cu joarda nouă mascuri roșii.
– Bună dimineața, om bun!
– Bună dimineața Inate, dar unde ai plecat cu noapea în cap?
– Iacă merg și eu la târg, poate oi cumpăra batăr un purcel pe banul meu îngăurit.
– Dar cine îți dă ție un porc pe banul ăsta, măi Inate? Lasă, nu mai „mere” nicăieri, că-ți vând eu un mascure. Tu să-mi dai în schimb și ceva ce-i fi având pe lângă casa ta.
– Numai că, săracu de mine, eu nu știu să am altceva decât nevasta și șase copii…
– Îi găsi tu ceva, măi omule! Eu îți dau mascurele pe banu ăsta și pe „neștiutul” tău de-acasă.
Se suci Inat, se învârti, dar nu făcu târgul.
Plecă el mai departe, când îi ieși în cale alt om, ăsta cu nouă mascuri negri. Îl îmbie și ăsta cu unul, dacă-l plătește cu „neștiutul” lui de-acasă, dar nu făcu învoială nici cu el.
Dup-o vreme, când ajunse la târg, iacă al treilea negustor, ăsta cu nouă mascuri albi și mari de toată frumușața! Intrară în vorbă, că una, că alta, dar când ajunseră la preț omul îi ceru tot „neștiutul” lui de-acasă.
Inat săracul, se scărpină în cap: ce-o fi, Doamne cu oamenii ăștia de le trebuie „neștiutul” meu de acasă, că eu am numai nevasta, copiii și cenușa din vatră!
Dar purcelul era fain, copiii îl așteptau, Crăciunul era aproape și până la urmă de lăsă ispitit și făcu târgul.
– Nu mi bem adălmașul, Inate, că-i târziu, îi spuse neguțătorul, tu ia-o înainte cu mascurele și du-l acasă, că eu mai stau oleacă, să mi-i vând pe toți.. Colo, la noapte, trec eu pe la tine să-mi iau plata întreagă.
Așa făcură și Inat o luă bun-bucuros către casă, mânându-și de-acum și el purcelul cu o joardă. Când fu la marginea satului copiii îl zăriră și-i ieșiră în cale, sărind tot într-un picior, bucuroși nevoie mare că le aduce tata un porc.
Vesel și el, Inat intră în casă, dar rămase înlemnit: cât fusese el la târg nevasta îi mai făcuse un copil. Bietul Inat își puse capul în pămant și prinse a ofta.
– Măi bărbate, îl întâmpină nevasta, tu suspini în loc să te-mbucuri? Ce-i cu tine?
– Ce să fie, tu muiere, iacă ce pății eu: cumpărai un mascure pe banul meu prost, numai că dădui pe deasupra și „neștiutul” meu din casă. Și pe neștiutul ăsta îl ții tu în brațe și-i dai țâță…
– Lasă omule își ascunse necazul nevasta, pune gândul la Dumnezeu, că-i bun și ne-o scăpa din toate.
Vremea tace și trece, se făcu sară, se înnoptă, îmbucară ei ce bruma or fi avut, mai mult răbdară și dădură a se hodini; dar nu dormeau săracii de grijă.
– Inate, îi spuse într-o vreme nevasta, parcă aud un glas de om, poate vrea cineva să treacă Murașu. Inat era brudar, așa că ieși, ascultă, dar nu auzi nimic. Strigă el tare peste râu, dar nimeni, nimic.
– Cine putu să fie la ceasul ăsta și tu nu-l văzuși?, îl întrebă nevasta. Să nu fi fost vreun amărât de om care o luat singur „cinul”, l-o fi luat apa mare și s-o fi înecat – vai de sufletul lui, ca și de-al nostru! Și se necăjiră amândoi.
După o vreme auziră deslușit pe cineva care striga:
– Mă Inate măăă… Hai după noi, măăă!
Înfricoșat după spaima dinainte, Inat ieși iute:
– Stați oameni buni, stați pe loc, nu treceți singuri, nu faceți una ca nefăcută. Stați mă, că mai cercă unu să treacă și frică mi-i că se-necă!
Inat trecu apa și aduse în luntre doi oameni sărmani. Înfrigurați, cei doi moșnegi, că moșnegi erau, îl rugară de găzduire:
– Lasă-ne să înnoptăm la tine, omul lui Dumnezeu, că suntem batrâni și-ți faci pomană cu noi.
– Dar unde să vă primesc, păcatele mele, că am o grămadă de copii, nevasta „tomna” îmi mai făcu unul și, de strâmtă ce-i casa noastră dormim pe jos.
-Inate, lasă-ne barem pe vatră să ne hodinim, nu ne oropsi la anii noști.
Omul avea inima bună, îi lăsă, cei doi intrară , dar într-asta copiii se treziră și începură a chirăi și a plânge de foame.
– De ce nu le dați micuților să mânce, se mirară bătrânii?
– Cum „brușu nost”să nu le dăm, dar nu avem nimic, răspunse Inat.
– Omule, zise atunci unul dintre moșnegi, uite ce zic eu, ieși pe drum, strânge în ciur niște balegi, bagă-le sub „țăst” și cine-știe?, poate îi minți cumva foamea copilașilor
Inat stătu cu inima îndoită, dar nevastă-sa urmă întocmai sfatul moșului și, mai trecu cât, mai trecu, și oaaspeții îl îndemnară blajin
– Scoală Inate și scoate ce s-o fi copt acolo.
Mai mult ca să le facă voia, omul ridică „țăstul” și scoase o pită mare, binemirositoare. Mirat din cale-afară tăie și împărți pita gustoasă, își stâmpărară toți foamea, se săturară și încă mai rămase. Sătui și ajunși de osteneală se culcară cu mic, cu mare, numai săracu Inat se tot foia și ofta.
– Ce ai mă creștine, de nu dormi?, îl întrebă unul din bătrâni.
– Dar cum să dorm, păcatele mele cu necazul care căzu peste mine și peste casa mea? Că uite și uite ce pății… Cum să mă leapăd eu acuma de copilul meu? Mai bine să fi murit, le spuse Inat plângând, că acela care mi-o cerut neștiutul de la casa mea numai Necuratul poate fi!
– Inate, se auzi vorba blândă a unui moș, tu hodinește-te și când o veni hăl de-o veni, tu să nu scoți o vorbă. Lasă-mă pe mine să vorbesc.
– Bine taică, așa oi face, se învoi Inat, obidit.
Veni miezul nopții, întuneric de nu-ți vezi mâna, când la fereastră se auzi: cioc-cioc-cioc…
– Inate, strigă cineva de afară. Din casă nu răspunse nimeni, nimic.
– Hai Inate, scoală-te, că venii după plată… Și iar cioc-cioc-cioc în oblon. Mă, tu dormi așa greu, ori te faci că n-auzi!? Mă, așa ne-am înțeles noi? Dă-mi plata întreagă, mă!!!
Din casă, nimeni, nimic.
A treia oară strigă ăl de-afară:
– Măi Inate!
– Ce-i fârtate?, răspunse unul din moșnegi.
– Ce mi-i Unu?
– Unu-i bunul Dumnezeu.
– Ce mi-i Unu, ce mi-i Doi?
– Omu cu două mâini bine prinde.
– Ce mi-i Doi, ce mi-i Tri?
– Tigaia cu tri picioare bine stă pe foc.
– Ce mi-i Tri, ce mi-i Patru?
– Patru boi la car bine trag.
– Ce mi-i Patru, ce mi-i Cinci?
– Mâna cu cinci „dește” bine prinde.
– Ce mi-i Cinci, ce mi-i Șasă?
– Șasă zile în săptămână se lucră.
– Ce mi-i Șasă, ce mi-i Șepte?
– Șepte fete-n șezătoare, șezătoarea-i deplină.
– Ce mi-i Șepte, ce mi-i Opt?
– Opt frați în casă bun ajutor dau părinților.
– Ce mi-i Opt, ce mi-i Nouă?
– Nouă îs hăi nouă mascuri ai tăi.
– Măi fârtate, Tu ești Dumnezeu!
– Dumnezeu pe avutul meu, ca și tu pe-al tău. Dar să nu-ți bagi mâna pe fereastră, că ți-o scoți „cioantă”…
CRĂPI DRACE !
De afară se auzi o bumnitură grozavă, după care se făcu liniște.
– Inate, dacă nu dormi ieși să vezi cum e vremea, îl îndemnă după un timp unul din moșnegi.
– Afară vremuie, durduie tare și fulgeră, dar sub fereastră zace ceva mare, negru și umflat, cu o pălărie roșie pe cap.
– Lasă să zacă, tu culcă-te liniștit, îi spuse Dumnezeu, care le dădu la toți un somn adânc.
Și Moșii plecară iar prin lume. Unul era Dumnezeu, altul Sfântul Pătru – pe vremea când umblau pe Pământ.
Când se făcu dimineață și se sculară, ai casei găsiră legată de târnaț o vacă cu un vițeluș frumos, iar din ziua aia Inat a avut lapte să deie copiilor, și pita din balegă nu s-a ispravit în veac.
Și se zice că or trăit mult, iar de-or mai fi trăind și azi, și azi or mai bea lapte și or mânca pită caldă.»

Dacă astăzi porcul este asociat necurăţeniei fizice şi morale, în trecut, a fost considerat demon al virilităţii şi prolificităţii. Este ofranda rituală închinată zeilor pământului, prezentă şi în ritualurile de regenerare ale anului. În această zi oamenii nu au voie să facă altceva în gospodărie, în afara tăierii şi preparării porcului.
Cum era de Ignat de alt dat îmi povestea un sătean din Orăștioara de Jos: „Să strânjeu vecinii dimineaţă bună; pă fiecare uliţă şedea un om care ştie să taie porcu’. După tăierea porcului, aiesta să tranşează, să prepară produsele specifice: caltaboși, cârnaţi, tobă, jumări, coaste, untură. Să pune deoparte carnea pântru ptiroşte, picioarele şi căpăţâna să păstrau la rece pântru răcituri, o parte din carne să prăjé şi se păstrează în untură de porc. Aste preparate să mâncă la masa din ziua de Crăciun. Slănina şi şoldu’ să aruncau întregi, păstă rudă în pod, după ce or stat la saramură și la afumat. Slănina era mâncarea de la holdă pă tăt anu”.
Performera a specificat faptul că după tăierea şi tranşarea porcului, se practică obiceiul numit pomana porcului. În perioadă actuală cei care au participat, sunt invitaţi la masă şi serviţi cu ţuică şi o tochitură specifică din carne de porc și mămăligă. Dar în vremurile străvechi, când postul Crăciunului se respecta cu strictețe, nu se consumau produsele din carne de porc, până în ziua de Crăciun. De aceea, la cina porcului se prepara o ciorbă din varză acră, care-i și „tomnea la rânză” pe cei ce lucrau o zi întreagă în fum, cu carnea și mirosurile grele de fierturi și prăjeli.