Suburbiile visului

Nici că se putea un titlu mai fericit ales pentru recentul volum de poezie al lui Mircea Bârsilă, ”Vise Reverii Vedenii” (Editura Școala Ardeleană, 2022). E tocmai starea de grație vrednică de acest nume, care luminează semnificant în context trăirile unui mult prea discret poet, gânduri, sentimente , emoții, revelații, nostalgii, atâtea fabuloase înlănțuiri ce urcă sau coboară – succesiv – pe niște spire ale memoriei, se descompun, insinuează absurdul și târziul, recompunând astfel, mai cu seamă, natura subversivă a iremediabilului.

Precum – tocmai potrivit, spune și Poetul:

”Eu am optat pentru poezia zămislită, adică pentru poezia trăită, în toate etapele ei. Dacă poezia făcută  în conformitate cu rețetele canonice impuse și cerute de paradigma poetică dominantă preferă, în principiu, aplauzele la scenă deschisă, poezia trăită ( zămislită) își asumă soarta de a umbla prin lume ( lumea postmodernă apăsată  de o febrilă dezorientare ontologică) sprijinindu-se în ”cârja” numită : Neliniște existențială ”.

Mărturisire, nu numai din târziul palorii, repetând același adevăr al trecerii peste timp:

”În cimitire, morții/ dorm întruna somnul pe care numai ei, cei morți, îl înțeleg/ (și poate și păpușile din sacii plini cu jucării stricate)./ Fără cimitire, ar mai fi pământul un întreg ? Mi-e dat să beau/ și vinul și apa, când mi-e sete, așa cum se adapă fiarele/ cu sânge…Un ochi/ al meu e limpede și râde, iar celălalt : un clopot care plânge.”.

Ajungem, astfel, ca acea materie de timp omenesc din profunditatea eului să se transforme într-un anti – timp al condiției umane, ca o șansă de supraviețuire în absurdul conceput al drumului labirintic ce duce spre niște tărâmuri mai presus de uitare. Desigur, permutările ciclice ale conștiinței, lucide și grave, tăiate curb, într-un echilibru mereu instabil conduc – mai mult sau mai puțin – spre un extremis al întrebărilor ontologice, într-un demers de  levitație și regăsire:

„Altcineva gândește, astăzi, cu gândirea mea,/ când mă aflu la masa de scris, poate chiar întunecatul/ meu dublu: un intrus aducând tot mai mult, de la o zi/ la alta, cu un sfânt sălbăticit.” De-căderea convertită, reverberând la jocul efemer al ubicuității și parțialei imaterialități, nimeni nu este mai puțin expus. Modul poetului de a apare încet și a se pierde în geografia neliniștii, prin cuvânt și în cuvânt, ca să devină astfel, dezvăluie lucruri și face invizibile, parcă, altele:

”Dați-mi un ban, viilor! Dați-mi un ban, morților! Nu-i ușor,

în drumul spre lumea cealaltă, să n-ai în buzunarul hainei

niciun ban. Va trebui să-ți vinzi cravata sau pantofii

și să accepți că ești un călător sărman. Dați-mi un ban, morților!

Dați-mi un ban, viilor : un ban de argint sau de aur( împodobit,

dacă se poate cu efigia unui rege uitat) Suntem făcuți

să mai trăim puțin și după moarte : atâta cât să terminăm de plâns:

ancestralul plâns ce ni s-a dat.”

Dar această superbă mostră de poezie zămislită (și necondiționat eliberată), prăpastie dintre noapte și zi, pare să solicite consecvența, așadar între parametri prismatici instinctivi, iradiază efectele metamorfozei, în defileu se naște râul…

O simetrie obiectivă, pursânge, la temperatura vieții, disperarea de certitudine, dintotdeauna pentru totdeauna, ”ventuzele metafizice”, neliniștea poetică etern capabilă de întrebări prevenitoare: ”Încotro, suflete, când îți vei lua dintr-odată zborul, ca o buhă, pe fereastra deschisă? ”. Dacă transplantul de emoție a reușit, rămâne nodul strâns al incertitudinilor, ca o lege naturală de la începutul alchimiei cuvintelor – pe viață, în cele din urmă, ca infern al condiției umane:

”Doamne Dumnezeule, după ce îmi vei lua viața, aș vrea, Doamne,/să-mi iei, îndurându-te de mine, și moartea. Nu știu dacă voi avea/ necesara răbdare să aștept, mort, luminata zi a promisei Învieri de Apoi./ Și mai ales nu cred că voi fi în stare să suport anevoioasa lucrare/ a Învierii .”

Și totuși.

Culoarea cromatică a acestei imagistici poetice este conferită de intensitatea pigmenților existențiali, de o ”chimie tentaculară”, departe de acel echilibru dintre contraste. Ci, mai cu seamă, apare un temei mai adânc, dat de o rescriere a codului poetic/ genetic, a culorilor complementare care prin amestec se distrug reciproc. Aici, viața și moartea schimbă compoziția spațiului, au toate nuanțele realului, cu ireala sa nuditate. Foamea și setea, extrase din elixirul utopiei, nici un dubiu de înviere a cuvântului, dacă nu chiar, ca semn de reper rămas să înfrunte nimicul: ”A fi adaptat la realitate înseamnă să înțelegi întunericul nopții/ ca pe o neîndoielnică făgăduială a zorilor”. Iată cum, într-o aventură absolută, în fond, o re-verificare a identității îmbolnăvite de ”sângerările de conștiință”, subiectul de conservație cunoaște momentul sublim al escamotării visului, semnul viu de noblețe, strălucitoarea purpură a ritualului:

”Am fost îndrăgostit odată/ de o violonistă foarte frumoasă.

Nu bănuiam

că Poezia

se înomenise, vicleană, astfel.

Ei, bine, într-o zi

-și nu exagerez cu nimic-

într-o zi din rândul celor mai senine

pe care le-am petrecut împreună:

am fost gata-gata

să fiu mâncat de vioara ei”.

Cum de fapt se mai întâmplă. Nu-i de mirare că, poezia lui Mircea Bârsilă are acele devieri, un alt soi de așteptări, de la regulile de joc, un amestec insolit de uman și sacru, terestră și înaripată în substanță, într-o cadență izbăvitoare, mai cu seamă…

O imanență a cărei potențialitate iese din starea sa latentă, vocația de a simți lucruri care nu se simt, ca orizont al inconștientului, iată ce spațiu – matrice pentru aceste vise, reverii, vedenii – zidindu-se în acestea. Vise ce par a se naște într-un frig cerebral, reverii ce vin ca un vânticel cald să prelungească viața acestora iar mai apoi vedeniile, precum aburii scăpați din vasul de mare presiune. Ca și în cazul perceperii artei poetice, de a reda hazardul într-o asemenea lumina, înălțat dincolo de unitatea de măsură a probabilității, încât stă orb în fața elucidărilor neclare. Este poate și un pretext, o recunoaștere a limitelor omenescului la hotarele incerte dintre ziuă și noapte, când poetul vrea să ofere altceva decât o frescă ciudată, deformată ori chiar absurdă, în parte spasmodică și fărâmițată, unde se pot întâmpla tot felul de lucruri ori nu se poate întâmpla nimic. Este nevoie, bineînțeles, de o deviere lucidă și nepregătită, de un anume sentiment al destinului, apropiat naturii apusului faustian – care pricinuiește o asemenea poezie;

”În principiu, visul este masculin. Reveria: feminină. Doar că eu nu mai am/ nici vise, de multă vreme, și nici reverie, ci doar vedenii. Odată,/ mi-a apărut, aievea, însuși Empedocle în față. ”Întregul univers / – îmi spunea el – este un haos turbulent cu mici insule de ordine, cum ar fi,/ de pildă, cosmosul din jurul nostru”.  Într-o altă vedenie se făcea/ că sunt o carte din care începuseră să curgă foile – și  fiecare foaie era luată de vânt. ”

Tratarea și evoluția acestor forme organice ale visului, reveriei și vedeniei care pătrund în adâncurile conștiinței de sine constituie materia primă, un fel de ”panta rhei”, lăuntric necesară. Dar aceasta e deja, nostalgie. De aici, extensia nesfârșită a lumii, insurmontabila distanță, profețiile despre trecut și viitor, sensul mijlocirii unei imortalități, ca în mitul lui Iona, printr-o evadare, dincolo de limite:

”De câte ori mi se pare că sunt cât de cât fericit înseamnă că în acele/ momente mă simt un izvor ivit din pământ într-un peisaj silvestru/ unde susură încredințat că pădurea aleargă înapoi, în lungul firului său/ de apă, în timp ce el stă pe loc, la fel ca un câine cu botul pe labe./ De câte ori cunosc câte-o femeie cu anumite trăsături – ihtiomorfe-/ ale chipului, mi-aduc aminte un vis din copilărie. Se făcea că mă aflu,/ de-o săptămână în burta unui pește. O săptămână întreagă printre mrene și somni./ Printre moruni și crapi ieșiți la plimbare, în clipele lor facultative de reverie./ Încă mai trăia, pe atunci, bunica: bătea mereu putineiul cu lapte de vacă/ și făcea, duminica, plăcinte cu mere,/Și borcanul ei cu nasturi!/ Și cutia cu papiote!/ Nu contenește viața asta/ să tot înceapă, fără ca, în prealabil, să mă consulte și fără/ s-o intereseze urmările: întotdeauna proaste, potrivnice, inacceptabile…/ Tu ascuți, devii febril, timp cu mai multe fețe, la fel ca o pilă! ”.

Pe de altă parte, iluminarea interioară, privită altfel, conferă o perspectivă profundă intermitenței trudite a clipei, a inevitabilei sale înfrângeri, care poate devenii chiar lipsită de orice importanță. Avatarurile unor asemenea trasee existențiale ce întregesc vizionarismul, un mod de a se insinua în mistica simțurilor exasperate, cu jocurile lor crude cu tot: „Această viață, această poveste, acest armistițiu de scurtă durată/ între sufletele noastre și plânsul de pânză ruptă în două/ al miezului nopții/ Această șerpoaică târându-se, în sus, pe ziduri și pe copaci/ în încercarea  – zadarnică – de a fugi de ea însăși”.

Așa și cu maladia asta incurabilă, poezia… Ce rost mai are să ascundem bolnavilor, adevărul?