Timpul fuge fără să se mai întoarcă

„Fugit irreparabile tempus”, spune un dicton latin. Timpul nu s-a întors nici pentru prof. univ. Gheorghe  Pavelescu de la a cărui naștere se împlinesc 110 ani.  Reprezentant de frunte al învățământului superior, Gheorghe  Pavelescu, a fost o personalitate a vieții academice româneşti, consemnată în toate enciclopediile de specialitate, al cărei nume se identifică, de peste şapte decenii, cu momentele de vârf ale etnologiei contemporane, marcând-o definitiv prin câteva performanțe, greu de egalat, cu valoare de unicat în istoria acestei discipline.

Despre locul profesorului Pavelescu în etnologia și antropologia românească s-au scris sute de pagini, au vorbit marcante personalități ale culturii române precum Dimitrie Gusti, Ion Muşlea, Romulus Vuia, Ovidiu Bârlea şi chiar patronul spiritual al Universității sibiene – poetul şi filosoful Lucian Blaga, al cărui doctorand a fost în anii ’40.

S-a născut la 18 martie 1915 într-un cătun de munte, Purcăreți, comuna Pianul, județul Alba, din părinți cu preocupări montan rurale, copilul de la țară, Gh. Pavelescu năzuia să părăsească satul natal, să meargă la școală, la oraș. Tatăl, cu mentalitate arhaică, cu o etică pozitivă a muncii fizice și a responsabilității totale a părinților față de copii, se împotrivește afirmând: „Doar nu mi-i face de rușine, să zică lumea că n-am cu ce să te țiuˮ. Ar fi acceptat doar dacă ar fi urmat preoția, ceea ce n-ar mai fi fost o rușine în acele vremuri, dar nu era ceea ce își dorea copilul. Iată primul obstacol – o mentalitate rural-montană a timpului și un tată „captivˮ al acestei gândiri arhaice. Copilul însă insistă, o înduplecă pe mamă și apoi „comploteazăˮ cu aceasta, se duce la școală, la oraș, visând să devină șofer sau mecanic auto. Visul de a pleca la studii devine astfel o șansă, obstacolul din partea tatălui fiind înlăturat prin stăruință, convingere, hotărâre, poate și puțină diplomație, atrăgând-o pe mamă de partea sa. Copilul crescut în zonă montană e hotărât să-și schimbe destinul, înlătură obstacolul și caută șansa ce nu se ivește de la sine. Șansa e căutată și devine realitate prin dorință, insistență și căutarea unui aliat, mama.

Visul împlinit dă aripi și micile „obstacoleˮ de la școala de la oraș, nici nu sunt luate în seamă: distanța mare parcursă pe jos din Sebeș până acasă, la munte, dorul de casă, mâncarea diferită, dificultățile de la școală determinate de nivelul scăzut cu care venea la oraș. În satul natal, la munte, școala era de mântuială, cu învățământ simultan, cu dascăl ce nu scria la tablă, ceea ce a dus la repetenția întregii clase. Dar nu se plânge, e bucuros și din puținii bani începe să-și cumpere cărți și treptat, treptat, prin muncă asiduă este înlăturat obstacolul provenienței dintr-un mediu neprielnic educației școlare și devine un elev bun, ajungând la Liceul „Aurel Vlaicuˮ din Orăștie, cu mare faimă în acele vremi. Șansa unei memorii native, urmare a zestrei genetice speciale și frecvente în mediul rural-montan, e valorificată la maximum.

Face progrese mari la limba latină, biologie, română. În fiecare vacanță de vară, învață un volum de poezii sau chiar din piesele de teatru ale lui Lucian Blaga. Avea următoarea filosofie: o memorie care nu se folosește e ca și un plug ce ruginește, prin nefolosință.

Șansa de a fi la un liceu de prestigiu i-a oferit numeroase alte oportunități: profesori dăruiți, cu inclinații de cercetători și excelenți pedagogi, ce îndrumau elevii spre cercetare, cunoaștere și deschideri spre personalitățile culturale marcante ale vremii, cum erau Blaga, Gusti, Simion Mehedinți, Ion Mușlea. Caligrafia îngrijită și caietele păstrate de la Gh. Pavelescu rămân mărturie asupra seriozității, pretențiilor, muncii intense, lecturilor extinse și statornice, definitorii pentru un liceu de elită și un elev pe măsură.

Dascălul de istorie și geografie, Ioachim Rodeanu, asistentul lui George Vâlsan, deschide calea spre cercetarea dirijată, etapă necesară în formarea pentru studiul științific. Acesta citește elevilor o circulară trimisă de Ion Mușlea intelectualilor satelor, prin care sunt solicitați să completeze chestionare legate de obiceiuri și credințe populare.

În 1934, încă elev la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, devine colaborator al „Arhivei de Folclor” a Academiei Române (condusă de Ion Muşlea), căreia îi trimite, pe parcursul a doi ani (1934–1936), „86 culegeri de folclor ale elevilor de la Orăştie, dintre care peste 20 de caiete reprezentau culegeri personale”, după cum mărturiseşte însuşi autorul, în Radiografii spirituale – scrisori regăsite.

Elevul Gh. Pavelescu profită din plin de „șansăˮ și o valorifică la maximum. Trimite un număr impresionant de răspunsuri și caiete la toate solicitările lui Mușlea, directorul Arhivei de Folclor din Cluj. Astfel se remarcă în mod deosebit și stârnește admirația lui Ion Mușlea. Acesta îl răsplătește de fiecare dată cu un volum al „Anuarului Arhivei de Folclor”, cu dedicație. Șansa de a colabora cu Mușlea și de a fi apreciat de acesta îl stimulează mult. După ce i-a fost deschisă calea spre modalitățile de culegere a folclorului, elevul Pavelescu începe să aibă inițiative și să-și alcătuiască propria antologie, ceea ce impresionează pe directorul Arhivei de Folclor.

O altă oportunitate venită din partea dascălilor de la Orăștie a fost și posibilitatea oferită elevilor de a folosi biblioteca profesorală bine dotată, cu exemplare din Platon, Descartes, Taine, Blaga, de a studia după manuale scrise de personalități (Dimitrie Gusti și Traian Herseni, la sociologie și Simion Mehedinți la geografie), precum și studierea cu profesori vestiți de biologie, latină, franceză, cu studii în străinătate. Aceste șanse au deschis portițe spre alte oportunități, tentante pentru elevul pasionat de carte și cercetare, ce provenea din mediul rural. Depășindu-și condiția, țintește tot mai sus. Ar dori să studieze la București, cu profesorul Ovid Densusianu, pe care îl cunoaște din biblioteca dascălilor, cu care dorește de altfel să și corespondeze, însă este sfătuit de profesori să renunțe, în situația în care comunică cu Ion Mușlea la Cluj.

Dar din nou, întâmplarea, identificarea șansei, implicarea conștientă în oportunitatea ivită și stăruința marchează devenirea. O vecină din satul natal, aflându-se prin Cluj, îl întâlnește pe Mușlea în fața Bibliotecii Universității. Acesta, aflând că femeia este din Purcăreți, o întreabă dacă îl cunoaște pe Pavelescu. Astfel, cunoscând interesul lui Mușlea pentru el, Pavelescu identifică șansa, o valorifică și dă șansei ce i s-a întrezărit posibilitatea de a deveni realitate, devenire.

Se hotărăște să meargă la Cluj, să-l cunoască pe Mușlea. Pretextul – să îi predea noi culegeri. La mărturisirea dorinței de a studia la București cu Ovid Densusianu, Mușlea îi spune: „Nu te sfătuiesc să te duci la București. Ar trebui să alergi dintr-un tramvai în altul să dai meditații… Rămâi la Cluj. Eu am să fac tot posibilul să-ți obțin o bursă. Iar dacă n-am să reușesc, eu sunt dispus să-ți împrumut banii necesari pentru studiile universitare, restituindu-i mai târziu, când vei aveaˮ. Această generoasă ofertă nu putea fi refuzată, șansa nefiind ratată, mai ales că din partea părinților nu avea un ajutor material substanțial. La aceste argumente s-au mai adăugat altele, ce proveneau din aceeași șansă de a fi elev la liceul din Orăștie: lectura filosofică din biblioteca pusă la dispoziție elevilor și, implicit, considerarea disciplinelor filosofice ca fiind cele mai potrivite pentru formarea unei culturi generale, lectura din opera lui Blaga, ce îi devenise un idol și perspectiva de a-l audia la Cluj.

Șansa mare oferită de Mușlea a dat și de data aceasta alte roade. Pe lângă bursa acordată, Mușlea îi oferă lui Pavelescu pentru ultimii trei ani, câte un stipendiu de 3000 de lei, în fiecare vacanță de vară, justificat pentru cercetări folclorice de teren, ceea ce desigur studentul îndeplinește prin studierea zonei etnografice a văii Sebeșului, din județul Alba și sudul județului Bihor, cercetări ce se vor materializa prin finalități monografice.

Dar cum se zice în folclor, banul la ban trage, necazul la necaz, tot așa, parafrazăm, o șansă atrage o alta. Unul din cursurile urmate la Cluj a fost cu marele etnograf Romulus Vuia. Acesta programează la un seminar tema: Pictura pe sticlă la români. Gh. Pavelescu, chiar în prima zi de vacanță de iarnă, coboară din tren în Alba-Iulia și începe să cerceteze pe teren cartierul Maieri, apoi Lancrămul și Lazul, identificând 26 de pictori zugravi. În urma acestor cercetări redactează 2 lucrări de seminar, de dimensiuni și informații apreciabile. Rezultatul, profesorul Vuia îi propune să fie numit în postul de preparator la Muzeul Etnografic, procedeu ce se obișnuia pe atunci doar pentru studenții în anii mai mari de facultate. Lucrarea despre pictura pe sticlă i-a adus o altă șansă și satisfacție: participarea la cel de-al XVII-lea „Congres Internațional de Antropologie și Arheologie Preistoricăˮ, alături de antropologul Eugène Pittard și neurologul Gheorghe Marinescu, la vârsta de doar 22 de ani. În același an, Romulus Vuia îi propune să ocupe funcția de asistent. Demisionează însă neconvenindu-i condițiile de suplinire și continuă să studieze la bibliotecă în fiecare dimineață, de la ora 8 la 13. Peste câțiva ani, în 1945, va finaliza la același profesor un doctorat în „Etnografie și folclorˮ.

O altă șansă oferită de universitatea clujeană și valorificată din plin de Pavelescu a fost aceea de a studia cu Lucian Blaga. La seminar, studentul pregătește la Blaga 2 lucrări: Cântec și descântec și Vrajă și metaforism. Oportunitatea oferită de aceste seminarii și lucrări dă din nou roade – bazele unei lucrări de licență la Lucian Blaga și, mai târziu, un doctorat la marele filosof, Gh. Pavelescu fiind printre puținii cu doctorat la Lucian Blaga.

Atmosfera etno-culturală din Cluj a oferit un alt prilej favorabil: întâlniri în cadrul Cercului de Studii Etnografice și Cercul de Studii Monografice, cu specialiștii în domeniile de interes.

Pasiunea pentru studiu și dorința de afirmare în domeniile de interes au creat, la rândul lor, alte șanse în anii de studenție: posibilitatea de a publica în revistele vremii: „Gând Românescˮ, „Pagini Literareˮ, „Sympozionˮ, „Țară Nouăˮ, „Tribunaˮ.

Cu implicarea serioasă și permanentă ce l-a călăuzit mereu, lui Gh. Pavelescu i se ivesc alte oportunități. În 1939 este „trimisˮ al „Astreiˮ la Școala de comandanți ai Serviciului Social. Deschiderea oficială a făcut-o profesorul Dimitrie Gusti și „instruireaˮ Stahl. Ca urmare a acestei instruiri, în 1939 a fost invitat să participe la cercetările din Munții Apuseni, organizate de „Institutul de Cercetări Sociale al Românieiˮ – regionala Cluj, sub conducerea lui Iuliu Moldovan.

Ancheta a durat 53 de zile, dar evenimentele politice din Polonia au întrerupt ancheta. Șansa de a studia zona Munților Apuseni dă și de data aceasta roade. Gh. Pavelescu își va da o lucrare de doctorat, la Dimitrie Gusti, având ca bază inițială cercetarea în teren din Munții Apuseni.

După examenul de licență, șansele nu se mai arată o vreme. Condițiile politice externe și interne devin obstacole și zădărnicesc planul lui Ion Mușlea de a-l angaja pe absolventul Pavelescu la muzeu. Pe de altă parte, vremurile grele din vara anului 1940, cât și evenimentele politice devin „obstacoleˮ și pentru cercetare. Țăranii se tem și e tot mai dificil să mai stea de vorbă cu ei.

Obstacolele politice cresc. În 29 august, Radio Budapesta anunță răpirea Ardealului de Nord. Cum se va descurca Gh. Pavelescu? Cum va înlătura obstacolul? Ce șanse poate să găsească? Ce decizie să ia? Se hotărăște să plece la București și în baza unui „carnet de refugiatˮ este primit în căminul studențesc al refugiaților. Pentru a beneficia însă de acest avantaj, trebuia să se înscrie la doctorat. Ca elev de liceu, citise toate cărțile lui Ioan Petrovici. Se decide să-l asculte la facultate și anume la o conferință despre Maurice Maeterlinck. Nu este prea încântat de filosofia prezentată. Totuși Maeterlinck era unul din scriitorii preferați din acel timp.

Dorește să cumpere cele 20 de volume ce se găseau atunci în librărie, dar nu avea cu ce. Supărat, se duce din nou la Facultate, asistând de data aceasta la un curs de etică, ținut de profesorul Gusti, care a vorbit despre „scopuriˮ și „mijloaceˮ de realizare. Dintr-o dată se luminează. Are un scop, să cumpere opera lui Maeterlinck, dar nu are mijloacele necesare. Se decide să cumpere cărțile, considerând că „se poate trăi câteva săptămâni și numai cu cartofi fierți în apă cu sareˮ. Erau sărbătorile din iarna anilor 1940-1941.

Șansa de a asculta conferința lui Gusti despre scop și mijloace dă din nou roade și nu rămâne nevalorificată. Pentru lecția primită de la Gusti despre scop și mijloace se decide să se prezinte la Gusti pentru a se înscrie la doctorat. Propune tema Magia la românii din Munții Apuseni, pe care Gusti o acceptă și urmează 2 ani cursurile și seminariile de etică și sociologie la Gusti și sociologie rurală la Herseni. Serviciu era greu de găsit în acele timpuri. Cu intervenții obține un post de profesor și director la o școală industrială de ucenici din Florești, cu ore doar 2 zile pe săptămână, restul timpului rămânând pentru studiu în bibliotecă. Harnic din fire și neplăcându-i să piardă vremea și, mai ales, cu șansa de a studia în biblioteca din București, se decide să se mai înscrie la un doctorat, de data aceasta în filosofia culturii, la Lucian Blaga, cu tema Mana în folclorul românesc, lucrare ce va fi premiată de Academia Română în 1946.

Fiind în atmosfera cercetărilor monografice de la București, în 1942, Gh. Pavelescu participă, la rugămintea lui Traian Herseni, într-o anchetă de teren la moldovenii de peste Nistru. Cercetarea se materializează din nou într-o lucrare ce va fi publicată în revista „Sociologie româneascăˮ – Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni – credințe și obiceiuri.

Din păcate însă, din motive politice, această lucrare va deveni, mai târziu, una din obstacolele ascensiunii profesionale. Potrivit concepției ce l-a călăuzit întreaga viață și anume să nu amâni, să nu fi „lasă-mă să te las”, Gh. Pavelescu finalizează doctoratul la Dimitrie Gusti, în 17 iunie 1942, se retrage apoi în satul natal și lucrează „zi luminăˮ pentru finalizarea doctoratului la Lucian Blaga, pe care îl susține în 29 noiembrie 1942.

Deși Gusti îi propune postul de secretar al Institutului Social și cel de director al Muzeului Satului, renunță la București, atrăgându-l perspectiva de a se întoarce în Ardeal, la Lucian Blaga, Ion Mușlea și Romulus Vuia, profesori pe care îi stima, de care se simțea deosebit de legat și apreciat. Sibiul era, de asemenea, un punct de atracție. Ocupă prin concurs postul de asistent la Muzeul Etnografic de pe lângă Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, refugiată la Sibiu între anii 1940-1945. Continuă însă să colaboreze la revista „Sociologie Româneascăˮ din București.

Dorința de împlinire profesională este permanentă la Pavelescu. Ea presupune cunoaștere, varietate, și studiu în afara granițelor țării. Șansele devin însă neșanse din motive politice. Guvernul Norvegiei ce oferea burse afirmă: „Avem destui spioni germani, nu ne mai trebuie și români! Iată cum șansa poate deveni neșansă. „Obstacolulˮ politic e de neînlăturat și duce la alte „schimbăriˮ. Vara lui 1944, Gh. Pavelescu o petrece în Vale, în Mărginimea Sibiului, unde se bucură de deconectare și cercetări etno-folclorice (manuscrise, rituri, pictură pe sticlă).

Șansele de a lucra la București sau la Cluj revin. Gh. Pavelescu se reîntoarce la București, întrucât postul de director al Muzeului Național de Artă și Arheologie devine vacant, dar după un an se reîntoarce la Cluj, profesorul Romulus Vuia fiind nevoit să se pensioneze și funcționează ca director al Muzeului Etnografic și conferențiar la Catedra de Etnografie și Folclor.

După 40 de ani, reconstituind întâmplările, Gh. Pavelescu a regretat întoarcerea la Cluj în 1947. Deși a fost avertizat de Gusti de „răutatea ardelenilorˮ și a fost sfătuit de Vuia în 1945 să plece în străinătate pentru studii, până se mai „clarificăˮ evenimentele, totuși a revenit în Cluj și aici obstacolele au fost cu neputință de înlăturat.

În 1949 a fost exclus din partid, acordându-i-se, pe nedrept cele mai grave învinuiri: „antisovietic, fascist și dușman al poporuluiˮ. La contestația depusă la regionala de partid, i s-a spus că nu are nici o șansă de revenire, întrucât știe prea multe lucruri despre oamenii mari ai zilei.

În 1950, a fost înlocuit, fără nici o justificare, din funcția de director al Muzeului Etnografic, fiind înlăturat și de la catedră. La 37 de ani, rămâne fără post și se retrage în satul natal. Format prin muncă și crescut în mentalitatea necesității muncii, nu poate rămâne acasă mai mult de o vară. Pleacă la Sibiu să-și valorifice „brațele de muncăˮ, dar, … surpriză! Nimeni nu-l mai voia. Tentativa de a se angaja muncitor necalificat la uzinele „Balanța” eşuează.

Șansa apare din nou, fără a fi prea mare însă. Doi funcționari de la Inspectoratul Școlar fiind din Alba îl ajută să obțină un post de profesor la școala elementară din Sebeșul de Jos.

Peregrinările prin jurul Sibiului, ca profesor de limba română, durează 12 ani (Sebeșul de Jos, Săliște, Cisnădie), fiind apoi urmate de postul de profesor în învățământul preuniversitar, în Sibiu. În acei ani, obstacolele au fost numeroase, la orice încercare de a fi angajat în învățământul superior sau într-un muzeu etnografic, deși a fost susținut de Mușlea și de Romulus Vuia. Abia în 1972 reintră în învățământul superior, la Facultatea de Filologie și Istorie din Sibiu.

Timp de 20 de ani, între 38 și 58 de ani, lui Gh. Pavelescu nu i s-a mai ivit nici o șansă de a lucra în mediul universitar sau la un muzeu etnografic. Dar, optimist din fire, Gh. Pavelescu a căutat mereu oportunități, în orice împrejurare, chiar și atunci când totul părea potrivnic: s-a bucurat de posibilitățile ivite în mediul rural și preuniversitar: natura, folclorul, lectura de specialitate, cercetările în teren și publicarea lucrărilor personale: Studii şi cercetări de folclor (1971), Balade populare din sudul Transilvaniei (1971), Folclor satiric din Mărginimea Sibiului (1971) și câteva studii apărute în

„Apulum” – buletinul științific al muzeului din Alba Iulia.

Şi cum „oamenii-s sub vremi”, vorba cronicarului, profesorul Pavelescu o ia de la capăt, susținând examen după examen, colindând satele în căutarea „nestematelor folclorice”, ca un veritabil învățăcel. „Dezghețul” de după 1964 îi permite intrarea în Sibiu, iar la înființarea Institutului de Învățământ Superior îi renasc speranțele.

Este chemat să conducă catedra de limba şi literatura română la proaspăt înființatul institut, i se recunosc titlurile ştiințifice, iar în 1971 Editura Minerva îi publică volumul Studii şi cercetări de folclor, rodul celor aproape două decenii de cercetare, care, după expresia profesorului Virgiliu Florea, „ni-l înfățişează pe acelaşi cercetător pasionat de mai de mult, care şi-a onorat, şi în condiții mai puțin propice, certa şi autentica vocație de folclorist”. Prin revenirea în actualitatea ştiințifică, reintra, de fapt, în circuitul de valori. Din nou conferențiar, din nou la catedră! Aceeaşi voce, aceleaşi gesturi, cu deosebirea că bărbatul, cărunt de-acum, semăna atât de puțin cu tânărul conferențiar din anii ’50…

Profesorul predă din nou, îşi îndrumă cu răbdare şi grijă studenții şi redactează cursuri de literatură universală, de teorie literară, de estetică sau de folclor. Noua serie a revistei „Transilvania”, apărută în primele luni ale lui 1972, îl include printre colaboratorii săi permanenți, iar sesiunile naționale de etnologie îl numără, din nou, printre participanții de onoare, acordându-i atenția şi prețuirea ce i se cuvin.

Cel de-al XIII-lea „Colocviu Național de Folclor al Studenților din România”, organizat la Sibiu în 1978 şi încheiat cu o „instructivă” ieşire în Mărginime, a fost, realmente, un succes al instituției gazdă, dar şi al profesorului.

După reînființarea Universității din Sibiu (1990), Gh. Pavelescu este rechemat la catedră, unde predă din nou Bazele etnografiei şi Antropologie socială, cu simplitatea şi autoritatea celui care nu şi-a părăsit niciodată uneltele, gesturi cotidiene ce pledează cu toată tăria, pentru tinerețea fără bătrânețe a profesorului. Se va retrage de la catedră după împlinirea vârstei de 90 de ani, mulțumit că gândurile și proiectele sale vor fi duse mai departe de fiica sa – Amalia, conferențiar la Facultatea de Științe. În toți aceşti ani, a rămas acelaşi cercetător model al culturii şi civilizației tradiționale, publicând studii, articole şi cărți de referință despre principalele elemente ale identității noastre culturale. Opera sa însumează peste 200 de studii şi articole de specialitate şi nu mai puțin de 15 volume privind cele mai diverse aspecte ale artei şi culturii populare. Domeniul predilect de cercetare ştiințifică îl reprezintă, pentru profesorul Gh. Pavelescu, magia şi medicina populară, segmente ale culturii tradiționale în care a adus contribuții memorabile: Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni (Bucureşti, 1945), Mana în folclorul românesc (Bucureşti, 1944) şi Magia la români (Bucureşti, 1999).

Recunoaşterea meritelor sale ştiințifice, a personalității de excepție a profesorului Gh. Pavelescu nu s-au lăsat aşteptate. „Asociația Folcloriştilor şi Etnografilor din Județul Sibiu”, constituită în mai 1977, îşi alege, în persoana profesorului Pavelescu, primul ei preşedinte.

În 1990, „Revista de Etnografie şi Folclor” a Academiei Române publică la rubrica „Profile contemporane” studiul Profesorul Gh. Pavelescu la 75 de ani, material semnat de unul dintre foştii săi asistenți – etnograful Boris Zderciuc, iar Buletinul Ştiințific al „Asociației Folcloriştilor şi Etnografilor din Sibiu” – „Studii şi comunicări” – marchează evenimentul prin cuprinderea în sumarul său a studiului Contribuții la cunoaşterea folcloristicii româneşti din anii 1934-1990, semnat de Gh. Pavelescu şi a crochiului literar Efigii contemporane, de Ilie Moise.

În 1995 – la împlinirea vârstei de 80 de ani – Tomul al IX-lea de „Studii şi comunicări de etnologie”, periodic al Academiei Române, este închinat profesorului Gh. Pavelescu, iar presa centrală şi cea județeană publică articole omagiale.

În decembrie 1997, i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În acelaşi an este ales „cetățean de onoare” al municipiului Cluj-Napoca, oraşul unde şi-a început cariera didactică şi a funcționat, o vreme, ca director al Muzeului de Etnografie al Ardealului, iar în 2000 devine posesor al Ordinului Național pentru Merit în Gradul de Cavaler și laureat al premiul „Ethnos” pentru întreaga activitate. Municipiul Sebeș – de care îl leagă anii de gimnaziu și primele cercetări de folclor – îl alege, în același an, „cetățean de onoare”. Să mai amintim, în acest context, că în 2004 profesorul Pavelescu a finalizat Valea Sebeşului, cea mai amplă monografie zonală, de tip clasic, apărută în ultimele decenii, carte a cărei poveste începe, după cum mărturiseşte profesorul, în decembrie 1933, când a devenit colaborator al „Arhivei de folclor” a Academiei Române.

Existența Profesorului Gheorghe Pavelescu îşi dezvăluie, astfel, lecția de etică – în frumusețea ei pură – privind felul în care se cuvine să ne raportăm la lumea valorilor; şi nu numai a valorilor poetice, ci a valorilor de orice fel. Opera sa, care cuantifică peste 200 de articole de specialitate și peste 15 volume privind cele mai diverse aspecte ale artei și culturii populare, l-a definit pe Gheorghe Pavelescu ca pe un profund cercetător al lumii satului românesc, obstacolele întâlnite pe lungul drum al vieții devenindu-i în permanentă motiv de a merge mai departe.

Trece în eternitate la 17 octombrie 2008, la Sibiu.

……………

Surse: Amalia Pavelescu, articolul „Gh. Pavelescu – năzuințe, șanse, obstacole, devenire”, apărut în placheta  „Centenar Gh. Pavelescu”, a revistei „Studii și comunicări de etnologie ”, Sibiu 2015; Gheorghe Grigurcu, „Blaga în evocări”, în „România literară”, anul XLIII, 23 septembrie 2011; Virgil Lazăr în articolul „Lucian Blaga și Gheorghe Pavelescu”; Ilie Moise, articolul ”Întâlniri esențiale”, apărut în placheta  „Centenar Gh. Pavelescu”, a revistei „Studii și comunicări de etnologie ”, Sibiu 2015; Constantin Oprean, „In memoriam Gheorghe Pavelescu”, articol scris la trecerea în eternitate în numele comunității academice sibiene, Sibiu 18 octombrie 2008; Ioan Vulcan, „Omul Gheorghe Pavelescu (31 martie 1915, Pianu, Alba – 17 oct. 2008, Sibiu)”, ziarul Agniteanul, Agnita, 18 octombrie 2008. Foto: Postarea publicată de publicație periodică a Academiei Române, editată în cadrul Institutului de Cercetări Socio-Umane , Sibiu, „Studii și comunicări de etnologie”.