Turist în orașul meu – Cetatea Orăștiei

Revenim din centru la „Cetatea Orăștiei” la care se pare că vor fi finalizate lucrările de reabilitate în vederea desfășurării festivalului medieval din cadrul manifestărilor „Orăștie – 800”, în perioada 14 – 15 septembrie 2024. Și când „Vor fi organizate tabere cu specific medieval, unde actorii vor pune în scenă viața de zi cu zi a oamenilor din acea perioadă. Se vor prezenta armele pe care înaintașii le purtau în luptă, armurile, coifurile, anumite obiceiuri de sărbătoare, cum ar fi paradele cu tobe, surle, trâmbițe, eventual garda cetății și multe altele.
Va fi folosit spațiul din centrul municipiului, zona pietonală, Piața Victoriei, precum și proaspăt renovata incintă a Cetății Orăştiei.
Copiilor li se va oferi ocazia de a se fotografia cu acei cavaleri din vechime, poate cu o costumație de epocă, poate cu un scut militar din acea perioadă.
Părinților și tuturor celor prezenți le vor fi prezentate aspecte ale vieții din evul mediu, precum și mici ateliere manufacturiere care să redea modul de viață al oamenilor de atunci. Suma alocată în bugetul local al anului 2024 pentru acest proiect este de 250000 lei.”, cum se arată proiectul de hotărâre privind aprobarea unei sume de bani referitoare la desfășurarea festivalului medieval din cadrul manifestărilor „Orăștie — 800”, ce se va desfășura în perioada 14 — 15 septembrie 2024.
Însă haideți încet spre Cetate
Cetatea Orăștiei face parte dintr-un tip de fortificații caracteristice doar aici, în sudul Transilvaniei – este vorba de biserici fortificate. În veacul al XIII-lea, una dintre condițiile stabilirii (atât a cavalerilor teutoni cât și a populației saxone) în sudul Transilvaniei, a fost să nu-și ridice fortificații de piatră. Ceea ce la marea invazie tătară (1241-1242) a însemnat că au rămas descoperiți în fața forței invadatorilor. Ba mai mult, cavalerii teutoni sunt chiar alungați, la 1225. Și, după acest episod sângeros, regăsim descris în „Carmen miserabile”, acel cântec de jale al călugărului Rogerius, în care arată cruzimea și distrugerile pricinuite de către tătari, inclusiv la Catedrala Episcopală din Alba-Iulia. Iar la un moment dat, într-un moment de refugiu, spune că s-a adăpostit într-o peșteră, împreună cu niște supraviețuitori, la 10 leghe depărtare de Alba-Iulia, și erau atât de pauperi, de săraci, fără provizii, încât mâncau pâine făcută din scoarță de copac.
Ei bine, pentru a preîntâmpina astfel de situații, la momentul respectiv, comunitățile saxone din sudul Transilvaniei, fără aprobare regală, încep și își ridică fortificații.
Într-o primă fază sunt fortificații de refugiu. Probabil că avea o parte, realizată din piatră, și o altă parte din lemn, ca și element fortificat, și după care se ia o hotărâre mai practică, și anume ridicarea unei fortificații în jurul Bisericii, o fortificație de piatră; pentru că anterior (cu câteva secole înainte) existase o fortificație din pământ și lemn, inițială, fortificația de piatră extinzând suprafața celei dintâi. Ei bine, pe fortificația inițială exista un turn donjon (care este cel mai vechi element de fortificație) și o capelă romanică din veacul al XII-lea (care este perfect identică, ca și dimensiuni, cu cea de la Geoagiu, în vecinătate, care este cel mai vechi monument medieval funcțional din Transilvania).
Odată ce, după 1200, în zonă e colonizată populația saxonă, se face dintr-odată nevoia unor biserici mai ample, și chiar a fortificației ca atare – lucru pe care îl vedem pus în operă aici, la Orăștie. Actualmente există două biserici în curtea fortificației. Cea mai veche aparține actualmente comunității maghiare Reformate Calvine, dar inițial a fost un monument romano-catolic. Ca o notă caracteristică acestui locaș de cult avem și hramul Sfântul Nicolae – care este patronul spiritual al Orăștiei; n-are rost să căutăm alte date și evenimente. Acest hram al Bisericii Parohiale, practic pune pecetea întregului ținut. Mai nouă fiind Biserica Luterană aflată de asemenea în curtea cetății. Dar pe cele două „surori” (cum îmi place mie să le numesc) veți putea citii în articolele ce vor urma.
Tot în Cetate, mai existau și alte clădiri: exista o moară (un loc de măcinare a grânelor în interiorul Cetății); exista o fântână, probabil aprovizionată cu elemente de teracotă, cu o sursă de apă adusă în captare de pe dealurile din apropiere, un izvor; de asemenea, exista un cuptor de pâine; iar într-unul dintre turnuri era „turnul slăninilor”, deci erau obligați cetățenii orașului să-și păstreze la un loc aceste slănini, tocmai pentru a asigura alimentele de bază în caz de invazie. Tot așa, fiecare familie era obligată să aibă câte o ladă cu grâne (de obicei grâul nou, care era lăsat aici la maturat, la învechit), pentru a putea rezista.
Acum nu trebuie să ne închipuim că asediile erau de lungă durată. N-aveau timp nici asediatorii, nici asediații să supună Cetatea unei îndelungate acțiuni de asediu. Și-atunci, practic îți salvai viața, și reușeai două-trei zile să reziști valului invadator. Sistemul otoman era cu achingii, acele trupe … „achin” înseamnă secerător (achingiu) … și practic, jefuiau ce puteau, fără să asedieze; erau niște trupe foarte mobile, de călăreți, și care la sfârșitul zilei trebuiau să revină la tabăra de bază, cu robii și animalele capturate.
La cercetările arheologice, în Cetatea Orăștie, din anii ’90, a fost descoperită „Rotonda”. Ea a funcționat undeva până la începutul veacului al XIX-lea. De unde vedem lucrul ăsta? În ea a fost stins varul, devenind astfel la propriu groapa de var pentru construcția Bisericii Evanghelice. Deci, a fost demantelată și folosită pentru stingerea varului. Nu se mai știa de ea, iar descoperirea ei a fost o revelație, la nivelul anilor ’90.
Despre ROTONDA de la Orăștie în viitorul articol!