Vremuiri sau epistole pentru cei ce nu-și uită rădăcinile

Primeam la sfârșitul lui iulie 2017 o scrisoare electronică de la dl. Liviu Lăzărescu care, ca de obicei, era rezultatul unei lupte a domniei sale cu calculatorul.

Maestrul Lăzărescu prefera să „scrie” la șevalet, pe pânză. Iar cum vremurile sunt tot aceleași, poate și mai rău, cum sunt tot mai puțini „cei ce nu-și uită rădăcinile”, vă las în compania textului:

„Vremuie. Afară vremuie”, spunea Tata-bătrân când vijeliile și neaua astupau hornul casei, iar neaua multă bloca poarta șurii și mai ales poiata vitelor, șoprul oilor și cocina porcilor… Iarna.

Iar vara „vremuia” câteodată tare, ploua fără răgaz și, cam „cât să te duci să aduci apă de la fântâna lu Pogăcea” curgea de sus cât într-o lună, aducând de pe ulița lu Călțoiu apele dealurilor, de se umplea ocolul nostru până la genunchi. Dar în câteva ceasuri se scurgea în Vale și satul se liniștea… Iar de erau norii negri, se bătea în dungă „harăngul” bisericilor și năprazna ne ocolea. „Dă-o Doamne curată” se ruga Maica.

Dar acum…!?

În luna lui Cuptor, luna fierbinte a uscăciunii și a zădufului greu de suportat, luna secerișului –, cu dramul lui de sfințenie…, uite ca vremuie!

Aici, peste munți plouă abundent, cu fulgere, dezlănțuit. Așa o fi și pe la Mărtineștiul meu?

***

Altădată, frumoasei luni iunie, a lui „Cireșar” (denumită așa după Junona, soața lui Jupiter, zeul), se coceau cireșele, înfloreau teii, grânele se înălțau și unduiau în bătaia vântului ca niște lacuri verzi stropite cu flori aprinse de maci și de cicoare albastră. Venea ceasul solstițiului de vară, când ziua e cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă, era vremea cositului și a strânsului de nutrețuri. După coasa binemirositoare, fânul, lucerna și măzăroiul se răsfirau pe dealuri în vergi paralele ca niște uriașe „zdrențare” țesute iarna la războaiele măicuțelor noastre. Oamenii le întorceau cu furcoiul, uscându-le pe amândouă fețele, strângând fânul în „porcoleți”, iar celelalte aninate pe prepelecii cu crenguțe scurte și ascuțite, urmând să fie suite prin podurile șurilor, ca să aibă ce umple omul „iescălea” vitelor iarna.

Urma apoi luna cea mai caldă și trudnică, zisă „a lui Cuptor”, Iulie (numele ei comemorându-l pe împăratul Iuliu Cezar).

Acum grâul înalt arăta ca o mare de aur vălurită ușor de vânt. Era copt, trebuia secerat, altminteri se scutura.

Sus, mândrul soare parcă vroia să aprindă pământul, sudoarea ți se scurgea de pe frunte pe obraz și picura, cămașa ți-era leoarcă, grumazul uscat pe dinlăuntru, răsuflarea grea.

Dar lucrul nu înceta. Se secera mai întâi ovăzul pentru cai și orzul, care se coceau mai repede. Urma grâul, pâinea!

Oamenii, bărbați și femei ajutați și de copilandri, aplecați de mijloc îl retezau cu secera, îl adunau în snopi, pe care îi legau chiar cu firele lui răsucite, îl clădeau în clăi înalte de doi metri și mai bine, ridicate împrejurul unor pari netezi de arin împlântați solid în pământ. Câte unii îl retezau cu coasa, la care adaptau un fel de greblă cu colți lungi care făceau ca spicele să se prăvale unul lângă altul; apoi îl strângeau în brazde după același tipic.

Era o muncă istovitoare, întreruptă doar pentru câte o gură de apă băută din ulcioarele fără de care nu se putea rezista, iar la amiază pentru mâncarea purtată pe cap cu vechea artă a sătencelor de altădată, într-o „speie” încăpătoare. Pentru un prea-scurt răgaz, secerătorii se hodineau la câte o umbriță pe iarba aproape mistuită de vipiile verii.

Ăsta era secerișul odinioară.

Trebuie adăugat totuși că în această incandescentă lună lui Cuptor se desfășura o altă datină frumoasă, astăzi părăsită. Spre sfârșitul secerișului, așadar la încheierea celei mai grele din muncile plugarului, împlinită sub un cer din care razele soarelui păreau să aprindă lumea, se căuta un loc unde spicele erau mai înalte și mai frumoase, pentru a se aduna un mănunchi numit „Cununa grâului”. Înțelesul ei era vădit: avea adunate în trei smocuri – unul central și două laterale, înclinate nițel în lături –, fire lungi cu spice mari, închipuind o sfântă cruce. Ce poate fi mai frumos decât o cruce întruchipată din fire de grâu!

Cine mai știe din care timp vine datina stropitului cu apă a cununii, acest act părând a fi poate magic. Sigur este că cine aducea cununa de la holdă, de regulă o fată ori o nevastă tânără, era udată o dată sau de mai multe ori pe ulițele satului. O baie răcoroasă făcută pe arșiță pică bine și totuși fetele se fereau și fugeau chicotind… Cununa trebuia totuși „botezată”!

Evenimentul era un prilej de bucurie mare: pâinea noastră cea de toate zilele din „Tatăl nostru” fusese asigurată. Pita e sfântă! Nu o poți sudui, iar dacă-ți pică pe jos nu o poți călca în picioare – este o nelegiuire.”

Vie memorie prietene drag din alte lumi, Liviu Lăzărescu!

……………

Sursa foto: Colecția Muzeului Etnografic Reghin