Zodia visului

De foarte multe ori, citind poezia din tinerețe a lui Radu Ulmeanu, vom rămâne cu impresia finală a unui temperament revoltat și a unei nevoi de exprimare vitală, o continuă decantare de sensuri existențiale a căror esențe sunt rodul unei permanente căutări a nevăzutului, a revelației și descifrării sensurilor lumii.

Aceste observații se pliază și creației sale lirice din studenție, o parte din aceasta fiind cuprinsă și în volumul „Vinovatul din vis” (Ed. Ninis, 2024). Editarea acestor poeme insolite are și o semnificație simbolică atât în contextul unei epoci în care funcționa barda drastică a cenzurii cât a evoluției sale poetice ulterioare; ramificațiile creației unui scriitor care nu are complexe culturale și trăiește mirajul ardent al unei traiectorii lirice de cursă lungă. Citită acum, poezia aduce ceva din spiritul epocii și din încrâncenarea unei tinereți în plină putere de nuanțare și delimitare:

„Începe iarna și-mi arde sufletul/ cuprinzându-mă-ntreg/ în fumul fierbinte și/ de pe soclul căzut/ mi se ridică mâinile/ și ciori se ridică/ negre, zburând/ către multe, visatele păsări de aur./ Aurul greu scurs de pe mine odată-/ va fi călătorul/ culcat după osteneala atâtor lumini/ în preajma izvorului-/ sângele meu putrezind/ s-a făcut verde și-a smuls copacilor frunza/ de-i așa liniște și zboruri se-aud/ sfârșite departe” (Începe iarna).

O melancolie metafizică, plină de seve crude animă această atmosferă, copleșită de iluzii, speranțe și neliniști, exprimă o anumită predilecție… Această arheologie, ca tot ce este prea vechi și prea nou – cu atât mai vie – nu este totuși în totalitate, una literară, ea se individualizează nu doar într-o evoluție, substanța sa proprie, timpul,  este deturnat în cognitiv. Un mod de producere poetică e grație fatalului, profetic; toată recuzita aceasta e evidentă în arabescurile conștiinței înfrigurate în fața marilor trăiri:

„S-a arătat vinovatul din vis/ Prin presupuneri culege pietrele/ cu care au fost uciși copiii/ și fustele însângerate ale femeilor/cu sângele care începe în suflet/ și bluzele lor încordate,/ cămașa de zale primind lovitura,/ aer solemn. Constrâns/ se alege cerul din duhnetul de rachiu al hamalilor/ ori vapoarele ce muncesc/ și strigarea de foame a rechinilor.”

E un tablou halucinatoriu aici ce se circumscrie unei viziuni a supraviețuirii, cu un rar simț al ficțiunii… Libertatea pe care și-o ia tânărul Radu Ulmeanu față de dogmele epocii este evidentă, încă de pe atunci se prefigura o respingere a tiraniei și fiorilor săi de gheață, versurile cad adesea ca o ghilotină, presupunând rezonanțe irepetabile, înzăuate în armura trăirilor tumultuoase și autentica nevoie de suferință. Ca o continuă sfâșiere, arderea erotică prefigurează parcă dizgrația aceasta, a evadării din așteptare, ba chiar condiția însăși (uneori atât de efemeră) a dreptului princiar la eternitate. Multiplele aparențe, dilemele unei libertăți compromise nu temperează însă imaginea de ansamblu a unei suferințe și vinovății inocente reduse la dimensiunea translucidă a sinelui:

„M-am răstignit de bunăvoie în/ sufletul tău, m-am pierdut/ ca și cum m-ar fi atins/ plecarea unei păsări călătoare./ Cum s-a putut să cad/ atât de rău că mi se stinge ochiul,/ o stea slăbită pe un cer enorm/ pe care umbrele mai fâlfîie din aripi/ când tu mă strigi. Acest delict solar/ îl prind în cercuri ruginii de ceară,/ așa cum îngerii mă prind de inimă. (De bunăvoie).