Andrei Marga: Sensul jurnalismului actual

Andrei Marga: Sensul jurnalismului actual

De la începuturile mediatizării, când se popularizau știri în gazeta personală sau în editura de familie, trecând prin competiția massmedia dependente de curente din societate, la monopolurile mediatice de astăzi, s-au parcurs schimbări. S-a extins informarea, dar au sporit selectarea și controlul informațiilor.
În orice caz, mass media au atins astăzi un volum și un impact fără precedent. Ele sunt însă lovite de fenomenul nou, al refeudalizării, din modernitatea târzie. În media, refeudalizarea aduce cu sine separarea între realitate, mediatizare și adevăr.
Nu se poate face față acestui fenomen fără a reafirma sensul mass media. Iar, odată cu remarcabila aniversare a unui jurnalist de prim plan, nu putem să nu ne întrebăm: Ce sens are de fapt jurnalismul?
Ne sprijină să dăm răspunsul cei care au reflectat asupra sferei publice din societățile actuale până la a conceptualiza. Azi este clar că mass media se înțeleg plecând de la nevoia conducerilor de a compensa riscul de „dezacord (dissent)” prin emiterea de versiuni ale evenimentelor. Acum, mass media caută să ia sub control cetățenii și desfășoară, cum se spune, un „potențial autoritar”. Voind însă să informeze, ele păstrează ceva din „potențialul emancipator” de la origini. Astfel, ele rămân în „ambivalență”, țintind la controlarea și la deșteptarea oamenilor.
Mass media, dar și societatea, s-au schimbat ca urmare a patru procese: erodarea grupului social al micului și mijlociului producător, pe umerii căruia s-au clădit democrația, interesul public și suveranitatea statală în epoca modernă; declinul sferei publice odată cu concentrările de putere economică; adjudecarea de mari unități în mass media de către cei cu forță financiară; transformarea mass media în industrie, odată cu lărgirea pieței și amplificarea reclamei.
Mass media au ajuns treptat la remorca marilor interese politice, economice și financiare. Corelat, proletarizarea a lovit și condiția de ziarist – acesta devenind dependent de profitul întreprinderii. În același timp, cel care folosește informațiile este interesat deocamdată mai puțin de adevăruri, cât de incitări și lovituri. „Fake news”-urile au devenit parte a vieții, iar epoca „post-adevărului” a început. Mai mult, odată cu pandemia din 2020 și cu războiul din Ucraina, s-a ajuns la o nouă concentrare mediatică. Trusturile cu impact major dau versiunile evenimentelor.
Excepții mai sunt încă, desigur. Pe scenă, sunt și pledanți pentru deschiderea minților și oameni care cugetă pe cont propriu considerând faptele. Dar unde sunt ceilalți? Gentlemanul care a fost George Bush, artizan al reunificării Germaniei, nu a participat la ceremonia reunificării din 1990 spre a nu-i pune în poziție jenantă pe aliații de odinioară. Unde sunt azi și gentlemenii?
Altădată, chiar mass media generau anticorpii la degradări care încep cu încălcarea de reguli de logică și de comunicare și continuă cu versiuni preconcepute ale faptelor. Acum, încălcările sunt luate ca virtuți.
Aceste lacune se mai depășesc prin atitudini exemplare. Un jurnalist de notorietate, Frank Schirrmacher, care analiza starea autonomiei de gândire, a fost întrebat: „Resimțiți ca o ofensă să fiți desemnat astăzi de stânga?”. Regretatul editor al ziarului conservator „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a răspuns: „Ofensă? Nicidecum. Nici nu găsesc că m-am schimbat. Eu sunt ca toți ceilalți, martor la o gândire care duce cu necesitate la privatizarea câștigurilor și la socializarea obligațiilor”. Dar câți mai iau stabilirea adevărului ca ceva obligatoriu?
Observ trei prejudecăți care afectează azi, la noi, înțelegerea sensului jurnalismului. Se mai crede că jurnalistul exprimă opinii contextuale, ale zilei, încât nu are de dat decât materiale perisabile. Unii mai cred că jurnalistul este subiectiv prin natura profesiei, încât scrisul său ar ieși de sub criterii de evaluare. Alții mai cred că jurnalistul nu poate trăi fără a se înregimenta într-o „tabără”. El ar fi un politruc care scrie.
Sunt, desigur, și acestea. Unii scriu fără informare, la comenzi sectare, dezlănțuindu-și umorile, opaci la adevăr și dreptate. De unde valori când respectivul nu știe că valorile există?
De aceea, atunci când unui jurnalist, fie și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, i s-au tipărit editorialele (În cazanul tranziției 1997-2000, 2015, vol. I, II, III), unii le-au socotit volume de opinii. Am spus-o însă și atunci că impresia nu se justifică (A. Marga, „Adevărul va ieși la iveală”, în „Cotidianul”, 25 august 2015). Aceasta, din motivul simplu că în volumele sale este vorba nu numai de redarea, cu participare la valori, a cotiturii din anii nouăzeci a istoriei României, ci și de una dintre vocile care și-a asumat să dea o optică coagulată, responsabilă asupra a ceea ce se trăia. Volumele probau că și jurnalistul se confruntă cu repere civice și etice și trebuie să fie gata să răspundă.
Cornel Nistorescu a și dat, în volumele În cazanul tranziției 1997-2000, puncte de vedere memorabile. Bunăoară, și el a apărat ideea că „România are nevoie de justiție ca de aer. Dacă greșelile sau speriații de ea vor reuși să creeze doar imaginea unei răzbunări, atunci toată operațiunea ar putea fi compromisă” (I, p. 55). În agitata discuție din țară privind ocuparea funcțiilor de decizie, Cornel Nistorescu a apărat un principiu: „Progresul României este mai important decât trecutul unuia sau altuia dintre noi. Iar această nouă atitudine nu obligă pe nimeni să-și uite suferințele sau vinovățiile” (I, p. 47). El a pus, printre foarte puțini, întrebarea încărcată de răspundere „De ce România este singura țară din Est care are stânga anemică?”. Pe care o putea prelungi ușor, în logica proprie, cu întrebări precum „De ce liberalismul a rămas rudimentar” sau „De ce creștin- democrația nu a cultivat democrația?” sau „De ce inși care se proclamă că ar reprezenta noul nu sunt în stare să gestioneze un chioșc?”. Și cu întrebarea mai cuprinzătoare. „De ce mulți cetățeni se revoltă în fața situațiilor, dar la vot iese invers?”.
Cornel Nistorescu a vituperat „înțelegerea românească a democrației”, în virtutea căreia nu doar că nu se recrutează oameni capabili, ci „se rade totul” (II; p. 106), a acuzat căderea frecventă în „neputință” ce „gripează” mecanismele (II; p. 111), „superficialitatea” unora ajunși la vârf (II, p. 118), slaba pregătire a decidenților (II, p. 121), incapacitatea comunicării cu cetățenii (II, p. 162), vorbăria despre orice (III, p. 23) lucrul la „nimereală” (III, p. 162), ineficiența (II, p. 175). Cornel Nistorescu nu a menajat nici pretinsa „disidență” a anilor optzeci, care, „ajunsă în vârful piramidei, s-a îngrijit mai întâi de ea însăși” (III, p. 487), după ce „amatorismul” i-a devenit evident (III, p. 486). Apelul lui Cornel Nistorescu, „ceva tot se mai poate schimba în România dacă în judecățile noastre despre noi și despre ceilalți am trece mai des pe la examenul onoarei. Ceva îmi spune că pe scenă ar mai rămâne foarte puțini” (II, p. 199), a rămas actual.
Și înțelegerea rolului jurnalistului a plecat de la un crez ce merită redat: „Oricât de priceput analist, comentator sau politician ai fi, îndoiala trebuie să te însoțească mereu. Certitudinile grosolane sfârșesc întotdeauna într-o mizerie cruntă” (I, p. 162).
Cornel Nistorescu a ales să-și lanseze aici, la Muzeul de Istorie din Oradea, noua sa carte, Cartea exasperării mele. Cincisprezece ani la Cotidianul (Casa Serafim, București, 2023), care reunește articole despre o altă perioadă a istoriei României. După „cazanul tranziției”, el abordează deceniile pe care le putem socoti, cu probe ce se înmulțesc de la o zi la alta, „ale derapajului”.
Două observații aș face din capul locului.
Prima este aceea că, în cultura de la noi, examinarea istoriei recente este vitregită. Sunt păreri, dar lipsesc analize profesionale edificatoare. Cu toate eforturile făcute în unele universități, scrierile de istoria contemporană sunt lacunare și nu te poți baza pe ele. Dacă le citești, poți constata ușor că profesorii de istorie contemporană fac cam ce făceau pe vremuri cei de la socialismul științific – cântă în strună. Istoria contemporană a țării (vezi, de pildă, relația Antonescu, Hitler, Carol al II-lea, sau profilul Anei Pauker, sau înlocuirea lui Ceaușescu, sau, mai recent, profilul lui Zelea-Codreanu) o scriu specialiști din alte țări, care stau în arhive! Nu-i deloc întâmplător faptul că nici la Centenarul României nu s-a putut da istoria edificatoare a ultimului secol.
Nu-i de mirare astfel că greutatea examinării istoriei actuale a căzut pe umerii jurnaliștilor. Din ceea ce rețin ei, ca și din arhive, va fi extras cu timpul tabloul a ceea ce s-a petrecut în aceste decenii.
A doua observație este aceea că, și azi, la noi se iau prea puțin în seamă adevăruri de viață cruciale. Bunăoară, se ia prea puțin în seamă ceea ce analiza care a stat la baza tranziției în Europa Centrală și Răsăriteană, elaborată de Woodrow Wilson Center (Washington D.C.), la solicitarea autorităților americane, a spus: o țară care nu se democratizează imediat după înlăturarea autoritarismului, ajunge la eșecuri (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). Nu cumva ar fi nevoie de trezire, fie și la ceas târziu, căci nu duce decât în impas o democratizare nedusă la capăt?
Se ia prea puțin în seamă și concluzia analizei economice elaborate la aceeași solicitare, de către Universitatea Columbia din New York: privatizarea este soluția economică, iar „terapia de șoc” se impune a fi făcută imediat sub condiția infuziei de capital pentru a consolida unitățile viabile din țările respective (Jeffrey D. Sachs, La fine della poverta. Come I paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianeta, 2005). Nu cumva la noi s-a luat o altă cale – mai întâi, distrugerea de unități, cu costurile cunoscute? Iar astăzi, cei mai buni economiști din țară se întreabă de unde atâta distrugere?
Și azi se ia prea puțin în seamă concluzia școlilor care dau tonul în înțelegerea practică a lumii – Chicago, Harvard, Paris, Munchen, Beijing. S-a intrat în schimbarea lumii, sub o geometrie a supraputerilor ce leagă valorile de interese, în care statele naționale procedează rațional promovându-și aspirațiile printr-o cooperare inovativă, cultivată. La noi acest adevăr este lăsat azi la îndemâna unor diletanți care produc de fapt daune.
Neglijarea adevărurilor cruciale ale vieții face anevoioasă ajungerea la beneficiile scontate. Faptul că la noi s-au luat și se iau prea puțin în seamă aceste adevăruri costă. Oricare cetățean o poate percepe.
În limbajul propriu și în cadrul abordării jurnalistice, Cornel Nistorescu exprimă și în Cartea exasperării mele. Cincisprezece ani la Cotidianul o realitate de netăgăduit. Anume, că nu este soluție în România în afara democratizării, a dezvoltării indigene și a promovării inteligente și cooperante de sine.
Cartea sa este de fapt cronica a două decenii care rămân importante. Căci, oricum am privi lucrurile, cu orice circumstanțieri, nu se poate ocoli adevărul fundamental: mai cu seamă după 2004, România a derapat lăsându-se controlată de un autoritarism incult și obez, care i-a afectat dezvoltarea.
A fost afectată în primul rând aplicarea unei Constituții cu prevederi ca ale oricărei țări ce efectua tranziția de la socialismul răsăritean, la societatea bazată pe libertăți și drepturi fundamentale ale omului. Iar afectarea a dus țara într-o situație aparte, cu dificultăți singulare în Europa de azi: cea mai mare emigrație din lume în timp de pace, cel mai mic consum de carte pe locuitor de pe continent și neputința, în premieră istorică, a unei „țări eminamente agrare”, de a-și acoperi nevoile curente.
Cornel Nistorescu este unul dintre prea puținii jurnaliști care iau notă de faptul că „autoritățile românești au dus populația la exasperantă neîncredere” (p. 278). Cu limpezime specifică, el argumentează că „România se chinuie să fie un stat modern și se împiedică în propria sa politizare, benefică numai pentru cei implicați și consolidați în această plasă de putere” (p. 289). „Politizarea românească”, scrie el, „deturnează instituțiile, eficiența și rostul lor”; „alterează aplicarea legilor”; „alterează drepturile și libertățile”; „mafiotizează politica”; „pavează drumul lung al incompetenților”; „potențează corupția”; „gripează țara”. Rareori vreun ziarist sau istoric a spus lucrurilor pe nume atât de simplu, ferm și concludent!
În Cartea exasperării mele, ceea ce s-a petrecut este captat într-un tablou coerent. Din el, nu lipsesc cedarea unora la mrejele autoritarismului instaurat după 2004 (p. 14), contribuția pertractărilor autointitulaților „liberali” (p. 31), recursul regimului la oportuniști incurabili („ce a urât președintele ei au atacat sau terfelit” p. 69), centrarea loviturii din partea regimului pe ceea ce reprezintă democrația – parlamentul, presa, libertățile (p. 23), „anihilarea oricărei tentative de dezbatere publică a oricărui fenomen important din țara noastră” (p. 35),„plimbarea pe la Parchet sau pe la DNA a liderilor opoziției” (p. 43), resuscitarea „poliției politice” („stat polițienesc cu acte în regulă și cu aparență europeană”, p. 105), prezentarea măsluită a realităților din țară la americani (p. 28) și europeni. Toate acestea pe fondul cedării de la civism, tot mai gravă în urmări: „acum funcționarii statului, umiliți, sărăciți, călcați în picioare, sunt obligați să asculte și să execute aiurelile comandate de la Cotroceni. Iar seara, acasă, pe calculatoarele copiilor, să cârtească despre hoțiile guvernanților pe cotidianul.ro” (p. 57).
Cui nu-i alunecă gândul, citind aceste rânduri, la chemarea ilogică din O scrisoare pierdută? Dăm o depeșă la București, să ai curaj ca mine, o dăm anonimă!
Declinul în continuare al vieții de stat, de după 2015, Cornel Nistorescu îl captează cel mai direct. El spune că regimul ce-și ia numele de la actualul Cotroceni, „după primii doi-trei pași către independența justiției, a făcut cam 10-15 înapoi” (p. 118). Diagnosticul are de partea sa evidențele: regimul nu are vreo realizare, comite erori capitale de politică internă și externă (p. 230), dă comunicate caraghioase (p. 237), induce falsuri în populație, cum este și comica pretenție că Charles al III-lea se interesează de șefi de servicii (p. 235). Toate merg în jos, încât se impune chemarea ironică trimisă sus: „mai mergeți și la serviciu”, căci „țara înflorește și președintele se plimbă” (p. 260),
Cornel Nistorescu evocă oamenii simpli – din multe locuri. Nu o face cum o fac destui, doar ca obiecte de etnografie, ci ca exemple de simțire. El îmi amintește de ceea ce Tudor Arghezi îi scria lui Nicolae Mărgineanu, care-l presa să ia în seamă chestiunea „caracterelor”: „Pe aste meleaguri, acum, vrei, mă Niculae, caractere?”. La care cunoscutul psiholog a răspuns: „da, printre consătenii mei și în alte sate știu bine că sunt caractere!”. Revenirea la bunul simț al celor simpli este și alegerea lui Cornel Nistorescu.
În mediul ambiguităților acestui timp, jurnalismul actual își caută sensul propriu. Fapt este că domnul Cornel Nistorescu nu a devenit jurnalist căci nu avea alternativă. La absolvire, el a fost în fruntea promoției sale și putea alege cariera universitară sau altceva. A preferat însă mediul mai dinamic al jurnalismului. Dincolo de perorațiile unora și de fixațiile noii „corectitudini politice”, îmbrățișată de alții, el a ales abordarea evenimentelor cu mintea deschisă, argumentativă și revenirea la bunul simț. Acestea sunt, de altfel, trăsături ale profilului său. În ani de relativizări, de cauciucare morală și de înmulțire a cațavencilor, în care absurdul depășește descrierile de neuitat ale lui Caragiale, Urmuz și Eugen Ionescu, Cornel Nistorescu dă în jurnalism exemplul profesionalismului și respectului civic, care-l face reper.
(Cuvânt la Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 31 ianuarie 2024, la lansarea volumului lui Cornel Nistorescu, Cartea exasperării mele. Cincisprezece ani la Cotidianul, Casa Serafim, București, 2023).

Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.