Ziua Subculturii Naționale

Noi zicem că pe 15 ianuarie avem o zi a Culturii Naționale „cu scopul de a promova cultura, arta și efortul academic”. Este o sărbătoare decisă prin lege, iar legea a fost adoptată la propunerea unor politicieni, mai mult cu gîndul de bifa o lege cu substrat patriotic decît pentru a se pune în slujba unui ideal cultural. Au adoptat-o și gata, au schimbat subiectul. De atunci, Ministerul Culturii anunță anual pe site-ul său: „Finanțarea proiectelor culturale organizate cu prilejul Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie) se lansează anual, pe baza de ordin de ministru. Obiectivul general al Programului este să sprijine financiar organziarea de manifestări cultural-artistice și de acțiuni social-culturale dedicate sărbătorii acestei zile”.
Se toacă niște bani și se organizează cîteva evenimente. Atît! Mai mult acoperă cu festivism o stare generală a culturii noastre decît să o sprijine. Să nu-mi spuneți mie că poneiul cu zvastică din expoziția de la New York sau plimbatul divanului prin România ar avea o legătură cu „Cultura Națională”, că experimentele psihedelice ale unor complexați sunt provocări ale culturii noastre în lume și nu niște imitații pîrlite și debile ale diverselor tentative artistice de aiurea.
Ați sesizat la Academia Română un mare pariu cu îngrijorările privind direcția de evoluție a societății românești? Poate, mai ales în materie de aranjamente!? În rest, somnolență profundă și prelungă!
Ca să nu mă pierd pe mai multe domenii, încerc să mă rezum la situația literaturii române. În ce măsură, de Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, mai putem zice că Ziua Culturii Naționale îi onorează numele? Circulația cărții este nesemnificativă. Rolul ei, aproape invizibil. Că Ministerul Culturii nu pompează mai mulți bani? Din păcate, scriitorul român, pomanagiu în comunism, nu s-a putut adapta la economia de piață. A trecut repede de la coabitare cu regimul la subiecte facile, la polițiște și SF. Ba s-a readaptat rapid la slugărnicie politică, mutînd linsul din „Epoca de aur” la cel de tip democratic. (Vezi campaniile lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Mircea Mihăieș și mulți alții implicați în orchestra de gîdilare a lui Traian Băsescu).
Care sunt performanțele literaturii române? Traducerile pe banii buni (și de-ai noștri) în edituri insignifiante prin străinătate? Tirajele de buzunar? Promovările forțate și inutile pentru premii? Nu cumva avem parte de încercări de import ale experimentelor vulgare din alte literaturi? Încep să cred că literatura română a luat-o pe calea importului de tendințe și s-a depărtat de actualitatea țării noastre. Adică de popor!
În anii comunismului, prin cîrteală, prin diversiune, prin distanțare și mai puțin prin proteste directe, literatura noastră era legată de țară și de poporul român. Acum pare nespus de departe, pierdută în experimente, în mize mici, străină de drama și de problemele societății românești. Cultura națională trăiește chinurile unui efort de a adaptare la experimentele din afara ei și dă semne vizibile de renunțare la propriile căutări în spațiul românesc. Poate numi cineva un scriitor român patriot al momentului contemporan? Unul care să conteze prin ce spune și pentru ce luptă? Există o voce ca a lui Mihai Eminescu pe scena publică actuală? Cine se vede de departe? Cine se aude în piața publică? Pe cine să urmeze mulțimea? În cine să creadă poporul? În Liiceanu care îl disprețuiește că n-are dinți? Că este incult și nu știe să aleagă? În Patapievici care zice că sufletul poporuluii român e ca un cur?
Unde sunt marii intelectuali din fruntea culturii și a ministerului de resort? Numai oi și agramați, politruci și figuranți la Ministerul Culturii!
Condiția modestă a scriitorului român (inclusiv a artistului din celelalte arte) vine de la faptul că a părăsit primele rînduri, prima linie, dezbaterile grele și „steagurile” importante ale poporului român.
Estetismul a cîștigat partida cu prețul anonimatului în societate. E plin de super-artiști insignifianți!
Ziua Culturii Naționale ne prinde cu valori și opere cam de mîna a doua și a treia, cu o sărbătoare care se bazează mai mult pe cele tradiționale. Pe ele și stă cultura națională. Celelalte încă n-au scos capul din subcultură!