Regimentele grănicerești românești din Transilvania

În 16 aprilie 1762 au fost  înființate printr-un decret imperial, semnat de împărăteasa Maria Terezia, regimentele grănicerești românești. Regimentul I a avut sediul la Orlat, iar Regimentul II la Năsăud.  Începea, pentru comunitățile românești și secuiești militarizate din Transilvania, o perioadă de modernizare, care va influența pozitiv evoluția din Transilvania, până în zilele noastre.

Militarizarea regiunilor Transilvaniei

Granița Militară Transilvăneană, în germană Siebenbürgische Militärgrenze, în maghiară Erdélyi határőrvidék, a fost un teritoriu ce făcea parte din mai vasta regiune „Granița Militară”, care, în secolul al XVIII-lea, se întindea din Croația și Voivodina, până în Banat și Transilvania.  După desființarea organizațiilor plăieșilor și a pușcașilor, care se ocupau cu paza granițelor Transilvaniei, Curtea Imperială de la Viena a hotărât militarizarea regiunilor transilvănene de la granița cu Moldova și Țara Românească, prin înființarea pe aceste teritorii a unor regimente grănicerești formate din rândurile populației locale. Proiectul de înființare a „Miliției Naționale Grănicerești”, încheiat la data de 13 octombrie 1761, a fost aprobat la data de 16 aprilie 1762 de către împărăteasa Maria Terezia cu toată împotrivirea nobilimii și a aristocrației, pe care această măsură urma să îi lipsească de mii de iobagi, fără a lua în considerare teama față de urmările înarmării românilor și secuilor.  Sub presiunea evenimentelor, autorităţile imperiale s-au văzut obligate să treacă și la crearea de regimente din rândul populației românești, deși cu multă precauție și având grijă să prevină cât mai mult posibil accesul românilor în funcțiile de conducere. La 12 martie 1761 i s-a încredințat generalului Nikolaus Adolf, baron de Buccow, noul comandant al forțelor militare din Transilvania, misiunea de a-i pacifica pe români și a înființa granița militară. În acest sens, Decretul din 16 aprilie 1762 a dat „undă verde” începerii campaniei de recrutare, mai întâi din rândul secuimii din Scaunul Ciucului, din Năsăud, care s-a opus, cum a fost cazul secuilor din Odorhei, de sub comanda judelui lor Daniel.

În februarie 1763 s-a făcut o nouă încercare prin așa-numitele „Puntumuri vestite la Orăștie”, în care se reglementa mai bine starea militarilor din regimentele de grăniceri, dar prin care se stipulau însă restricții și pedepse aspre pentru ostenii de pază ai hotarelor.

Grănicerii, scoși din iobăgie

Prin patentă împărătească, întreg teritoriul supus militarizării a fost declarat liber, viitorii grăniceri urmând a fi scoși din starea de iobăgie și scutiți de toate taxele, excepție făcând „taxa capului”(capitația), „taxa marhelor”(vitelor), de un așa-zis impozit comercial și unul pe case, stabilit în funcție de sursele de venit ale grănicerului respectiv. Și în acest caz, grănicerii urmau să plătească totuși 2/3 din valoarea acestora, comparativ cu ceilalți locuitori ai țării.

Puntumurile de la Orăștie reprezintă o ordonanță premergătoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza, care stabilește statutul de organizare definitivă a celor două regimente românești, regulament care a fost tipărit și în limba română. În „puntumuri” se precizau avantajele de care se bucurau militarii care făceau parte din regimente: scutirea de impozite, în afară de taxa capului și a marhelor (taxa pe vite). Totodată, deși plăteau dijma că restul populației, „grănicerii” erau scutiți de semănătura, taxa pe vin și fân. În plus, cei înrolați în regimente treceau sub jurisdicția autorităților militare, în timp ce populația civilă românească era dependentă de scaunele de judecată nobiliare. Militarii nu puteau face comerț cu vite sau să dețină cârciumi. Cei care încălcau aceste „ordine” erau pedepsiți cu arestul. Militarii, ca și restul populației, nu aveau voie să taie lemne sau să vâneze în „pădurile cele oprite”. Unii luptători pentru drepturile românilor, cum a fost Grigore Maior, au profitat de situație, condiționând înființarea „miliţiilor românești” de satisfacerea unor revendicări ale românilor. Acesta a încercat să impună în conducerea regimentelor comandanți români, ceea ce contravenea intențiilor autorităților imperiale, care urmăreau promovarea unor străini care să le apere interesele. Militarilor li se cerea să întrețină relații pașnice cu „provincialii”. În caz de abatere și dacă erau vinovați ei erau pedepsiți cu bătaia cu nuiele. În cazul unor disensiuni între grăniceri, acestea se rezolvau la nivelul comenzilor batalionului sau regimentului.

Înrolarea era privită cu scepticism

Pe parcursul anului 1763 au avut loc mai multe incidente legate de organizarea regimentelor grănicerești. În data de 10 mai 1763, cu ocazia consacrării drapelelor de luptă de la Salva, un bătrân dezertor a stârnit o revoltă împotriva recrutărilor, revoltă căreia i-a dat o turnură religioasă. Conducătorii mișcării, Tănase Tudoran împreună cu trei coautori, au fost prinși, judecați și condamnați la moarte. Executarea pedepsei a avut loc în data de 13 noiembrie 1764. Pe parcursul anului și unii secui s-au opus înrolărilor, iar revolta lor a culminat în Masacrul de la Siculeni/Madéfalvi veszedelem/Siculicidium, din 7 ianuarie 1764, soldat cu 200 (unele surse dau ca cifră 400 de victime).

În anul 1764, după constituirea Regimentului II de graniță valah, cu sediul la Năsăud, precum și a celor secuiești, s-a trecut la înființarea Regimentului I de graniță cu sediul la Orlat, căruia i s-a încredințat misiunea de a păzi granița dinspre Țara Românească, începând de la Porțile de Fier și până la Tohan, în preajma Brașovului.

Deși revoltele a fost înăbușite iar „capii” omorâți sau pedepsiți aspru, împărăteasa Maria Tereza s-a văzut nevoită să emită, la 16 martie 1764, o patenta prin care preciza că grănicerii nu vor fi duși din țară în ținuturi îndepărtate, decât cu totul excepțional. Se preciza inclusiv faptul că românii pot deveni ofițeri, subofițeri sau fruntași destoinici ai unităților de grăniceri și vor primi solda, inclusiv în timp de pace. La câteva luni, mai precis la 15 august 1764, întregul efectiv (peste 3.000 de oameni) al Regimentului 2 Grăniceri a depus Jurământul. În anul 1765 s-a încheiat și constituirea celui de-al doilea regiment – Regimentul I Grăniceri.

Cu toate aceste restricții și obligații la care erau supuși militarii, s-a constatat un exod la înrolare, pentru că aceasta însemna o ușurare a situației materiale a țăranilor, eliberarea de sarcinile iobăgești. Apariția celor două regimente grănicerești în Transilvania reprezintă un pas înainte și pe linia creării unor stări militare, ce vor fi folosite în acțiunile de emancipare a poporului român.  În anul 1768, a fost înființat un alt regiment românesc de grăniceri, la Caransebeş.

Regimentele grănicerești românești din Transilvania luptă și în afara granițelor

În statutul grăniceresc se prevedea că „grănicerii nu vor fi scoși din țară și duși în ținuturi îndepărtate decât numai când va cere trebuință”. Cum însă trebuințele imperiului, în acea perioadă, au fost multiple, grănicerii au fost obligați adesea să lupte pentru apărarea intereselor lui și pe alte tărâmuri, în timpul secesiunii Bavariei, când Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a intrat cu trupe în Bavaria inferioară, când Frederic al II-lea a invadat Cehia și Silezia (1778), în timpul războiului cu turcii (1788). În luptele purtate cu turcii (1788-1791), numai Regimentul II Grăniceri a pierdut 1218 soldați. Grănicerii au avut pierderi grele și în luptele de la Zabern, pe frontul Rinului. În Campania din anii 1793 – 1796, dintr-un singur batalion românesc au pierit în lupte 122 de grăniceri, 761 au fost râniți iar alti 94 au fost luați prizonieri.

La războiul dintre Franța și Austria, din 1796 – 1797, au participat două batalioane de grăniceri de câte trei companii fiecare, din două regimente românești – 32 de ofițeri și 1880 soldați. Mai târziu, în luptele din Italia, li s-au adăugat și altele. Despre eroismul unui batalion de grăniceri români, cronicarii spun ca Napoleon a afirmat că „dacă ar fi dispus de un asemenea batalion ar fi ajuns la Viena în trei zile”. În bătălia pentru cucerirea Podului de la Arcole, la Areda Veneţiei, aparat de un batalion românesc, opoziţia a fost atât de îndârjită, încât însuşi Napoleon, care preluase comanda ostilităţilor, a căzut în mlaștina și s-a salvat cu mare greutate. Inutil să mai precizăm participarea grănicerilor de dincolo și de dincoace de Carpați la evenimentele din anii 1821 și 1848, din timpul Războiului de Independentă, în timpul celor două războaie mondiale etc.

………………….

Surse: Ștefan Ciocan „Istoria cum nu e scrisă în manual. Regimentele grănicerești românești din Transilvania” https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manual-regimentele-graniceresti-romanesti-din-transilvania/; Tudor Duică-transsylvanica.ro https://xn--tudorduic-transsylvanica-3xc.ro/istorie-transilvania/6-aprilie-1762-se-infiinteaza-regimentele-graniceresti-valahe-romanesti-din-transilvania/; Nicolae Uszkai „S-a întâmplat în 15 aprilie 1762:” https://www.facebook.com/nicolae.uszkai/posts/pfbid0P2tjZLV9vK35VmuHiUQLzGtnLkNiy8RdzdrvnLDKBgMMYYgeq6GmTwsB3U6oQGMCl; Decretul de înființare a regimentelor grănicerești: „Noi, Maria Theresia…” (în română, cu litere chirilice); https://ro.wikipedia.org/wiki/Grani%C8%9Ba_Militar%C4%83_Transilv%C4%83nean%C4%83;  https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-istoria-politiei-de-frontiera-25.html.

Notă: Decretul de înființare a regimentelor grănicerești: „Noi, Maria Theresia…” (în română, cu litere chirilice)