«Dac răzvrătit»

Întâlnirea dintre studentul Petru Groza și ministrul Educației naţionale al Ungariei, care pe vremea aceea era contele Apponyi Albert este descrisă ca o confruntare la care ministrul maghiar spus peste timp: „că i-a rămas întipărită în memorie figura mea (a lui Groza) de «dac răzvrătit»”.

Figura complexă a începutului comunismului în România, Petru Groza, este considerat un om al extremelor. Deșii prim-ministru al României din anul 1945 nu se dă înlături scriind în cartea auto-biografice „Adio lumii vechi! Memorii” în 1948, despre Fundația Gojdu: „aparținându-i și astăzi multe palate din centrul Budapestei – cu o situație nereglementată încă în raporturile dintre cele două state ale noastre, socotind că naționalizarea lor de azi nu are bază legală.”, din textul de mai jos.

Oare unde ar trebui să intre artizanii afacerii Gojdu Călin Popescu Tăriceanu și Mihai-Răzvan Ungureanu?

«În tot cursul studiilor mele universitare am fost bursier al cunoscutei Fundații „Emanoil Gojdu”.

Întemeietorul acesteia, Gojdu, era de origine macedoneană, pripășit din Balcani în Ardeal, împreună cu mulţi alti macedoneni. Este de reținut că toţi acești macedoneni, având abilități comerciale, au devenit cei mai înstăriți ardeleni și au format cele mai bogate familii din Ardeal prin acumularea de imense averi. Din această categorie fac parte familiile: Gojdu, baron Andrei de Șaguna, Mocsonyi, Cernowicz, etc.

Emanoil Gojdu, câștigând așadar o mare avere și dobândind o situație socială și materială bine consolidată, ca și ceilalți, a devenit membru al Cazinoului Nobililor din Budapesta și la un moment dat a fost numit „fişpan”[1]  al Bihorului.

Neavând însă copii, a lăsat o uriașă avere studenților români bursieri la universitățile din Ungaria, acestei fundații aparținându-i și astăzi (notă: prima parte a Memoriilor fiind încheiată în anul 1948) multe palate din centrul Budapestei – cu o situație nereglementată încă în raporturile dintre cele două state ale noastre, socotind că naționalizarea lor de azi nu are bază legală.

Absolvind doi ani de universitate la Budapesta și luându-mi cele două examene fundamentale cu magna cum laude, m-am crezut îndreptățit să solicit bursa pe care o aveam pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin, iar eforia Fundației „Gojdu” mi-a admis această cerere, oricât de considerabilă sumă ar fi reclamat ea.

Mai trebuia totuși pentru aceasta și aprobarea ministrului Educației naţionale al Ungariei, care pe vremea aceea era contele Apponyi Albert. Cererea mea a fost însă refuzată net, după cum au fost refuzate și altele înainte și după mine, fiindcă guvernul feudal maghiar nu înțelegea ca un român să poată urma școli de dincolo de granițele Ungariei.

Eu nu m-am lăsat însă bătut și am cerut, grație unui secretar general al ministerului de origine semi-română și a unui funcționar de la acest minister, referentul Chişan – mai târziu profesor la Cluj – o audiență la marele bărbat de stat, mare și la propriu și la figurat, contele Apponyi.

Dată fiind celebritatea lui, m-am prezentat oarecum emoționat, într-o redingotă neagră, bine îngrijită. Dar nici nu mi-am introdus bine cererea, când el m-a întrebat brusc:

– De ce nu te mulțumești cu ceea ce îți oferă alma mater–ul  patriei d-tale maghiare ?

Această întrebare m-a îndârjit și timiditatea inițială mi s-a evaporat, răspunzându-i:

– Nu cred că știința de care suntem setoși noi tinerii are margini stabilite la granițele țării noastre. Şi eu sunt dornic de a păși înainte în dobândirea cunoștințelor mele.

Surprins de acest răspuns, m-a fixat și mi-a spus, evident, convins că pe această linie n-ar mai putea continua o conversație cu rost pentru el:

– Ce frumos vorbești ungurește !

La care eu i-am ripostat:

– Aș dori să învăț și altă limbă, fiindcă mi se spune mereu că «atâtea limbi câte vorbești, de atâtea ori om ești! » Iar cele două examene pe care le-am dat cu rezultate strălucite la Universitatea din Budapesta dovedesc că am voință de a învăța înainte și eu credeam că ele constituie un titlu de drept pentru a fi încurajat să-mi continui studiile!

Am avut atunci un succes neașteptat, căci contele Apponyi m-a bătut pe umăr și m-a întrebat:

– Ce este tatăl dumitale?

I-am răspuns:

– Preot român ortodox.

– Ei, atunci îți înțeleg ambiția dumitale, călită la o parohie valahă, și te sfătuiesc, trecând dincolo de granița patriei dumitale maghiare – fiindcă îți voi aproba plecarea – care te-a alintat, să nu uiți această patrie, care este așa de bună chiar și cu fiii ei cei mai răi. Să te prezinți însă la mine când te vei întoarce de la studiile d-tale din străinătate, fiindcă aș vrea să văd metamorfoza prin care ai trecut.

Ani zburat deci de la minister cu aprobarea și nu m-am oprit până la Universitatea din Berlin, de la care mai târziu am trecut la aceea din Leipzig.

Între timp, anii au trecut, astfel că, atunci când m-am înapoiat la Budapesta, nu l-am mai putut revedea pe contele Apponyi pentru că nu mai era ministru.

Totuși l-am revăzut o dată întâmplător la Budapesta prin anul 1923. Trecând prin fața universității în tovărășia unui ministru subsecretar de stat maghiar de pe atunci, coleg al meu de la liceul din Orăștie, doctor Horváth Bela, m-am izbit de figura lungă și încovoiată, cu nasul lung și încovoiat și el, cu o barbă lungă, a contelui Apponyi, care se afla în societatea unui cunoscut al meu. Salutându-l, contele Apponyi m-a fixat și s-a oprit; s-au făcut apoi prezentările; eu fusesem deja ministru al României și el mi-a spus:

– Da, te recunosc din fotografii.

Eu însă i-am adăugat:

– Ne mai cunoaștem de undeva, dintr-o audiență…

Şi i-am reamintit acea audiență. El a răspuns prompt și mai detaliat, căci își reamintea perfect și conversația noastră de atunci, spunând la urmă că i-a rămas întipărită în memorie figura mea de «dac răzvrătit». Apoi conversația noastră a luat o altă turnură, aparținând domeniului politic și conflictelor noastre de pe acea vreme, cu răsunet în toată lumea, materializate în acele faimoase acrobații ale oratoriei politice Apponyi-Titulescu de pe scena spectaculoasă a Ligii Națiunilor, la Geneva, unde succesele oratorilor se inversau mereu cu rezultatele obținute.»

Închei cu un fragment din „Cuvânt către cititori” scris de Petru Groza în deschiderea cărții auto-biografice „Adio lumii vechi! Memorii”:

«În volumul de față recapitulez cele trăite din clipa când am intrat la școala primară din satul meu și până la primele dibuiri în câmpul luptei politice.

Scriind aceste pagini răpit de unda lină și dulce a amintirilor, nu m-am condus numai de gândul de a înveseli pe cititorii mei, mai cu seamă pe aceia din licee și universități, ci și de gândul de a oglindi, pe cât îmi stă în putință, unele aspecte din fizionomia unei epoci, cu concepțiile, moravurile și luptele ei.

Este vorba de acea epocă din viața poporului român din Ardeal în hotarele Austro-Ungariei, epocă ce a precedat evenimentul celui dintâi război mondial și deci sfârșitul susnumitului imperiu.

Privind spre trecut și măsurând drumul parcurs, îmi dau seama că această perioadă a vieții mele devine tot mai luminoasă, tot mai prețioasă în impresii și amintiri, în măsura în care mă îndepărtez de ea, profilându-se asemenea unui curcubeu pe orizontul destinului meu.

Cititorii vor trage poate din acest material concluzii nebănuite de mine. Cred însă că vom avea și unele concluzii comune și obligatorii.»

………………..

Sursa: Fragmente din volumul Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, Editura Compania, București, 2003.

[1] Prefect de județ de județ