Eresuri și credințe 2

Credinţele oamenilor care au trăit altădată pe meleagurile acestei bucăți de țară, zona Orăștiei, îi îndreptățesc pe unii să vorbească despre o altă viziune asupra lumii, despre mitologie ca parte a credinței în Dumnezeu. Poate contrariază aceste spuse. Sunt convins că dreptatea este de partea primilor, întrucât fiecare etnie sau mare colectivitate își are propriul mod de înțelegere și interpretare a nesfârșitei lumi care ne înconjoară. Oamenii se aseamănă pe dinafară, dar diferă destul de mult pe dinăuntru.

Șarpele casei

Cică mai demult fiecare casă de la țară își avea un șarpe al ei, ne veninos, un fel de paznic bun. Nu-i știa nimeni culcușul, dar se zicea că dacă ai vrea să-l vezi, i-ai lăsa un blid cu lapte aproape de talpa casei.

Copii fiind, umpleam câte un bliduţ cu lapte, dar nu găseam cu nici un chip locul unde să i-l lăsăm. Până la urmă ne-a dumirit cineva că așa numita „talpă a casei” este rândul de bârne groase aşezate orizontal pe pământ, peste care se înălțau pereții și acoperișurile caselor bătrânești. Așadar ideea șarpelui datează din vremurile în care modernele temelii de ciment erau încă vise.

Ceasul casei

Ca și despre șarpe, se spunea că există un ceas al fiecărei case. Se credea că nu-i bine să-l auzi, ca să nu se întâmple cine știe ce.

Adevărul este că am auzit eu însumi ceasul casei noastre de la Mărtinești. Era vară. I-am surprins tic-tacul sus, în Căsuță. Bătea rar, regulat, apăsat și clar. Pereții nu aveau (și încă nu au) nici țevi, nici alte instalați încastrate.

Buna a venit de pe la șură să-l asculte și ea. Ceasul încă mai bătea, la fel de rar, bine măsurat și destul de tare, sunetul lui venind de undeva din miezul pereților. Semăna oarecum cu tic-tacul regulat al vechiului nostru ceas cu păuniță, cu limbă mișcătoare și cu greutăți de plumb, care tăcea de ani de zile, îmbătrânit și stricat, rămas numai ca podoabă. însă undeva în afundul peretelui gros – ca un duh al primului – celălalt mergea.

Vrăjitoarea

Deasupra casei noastre se adunaseră nori grei la începutul lui 1950. Tata fusese condamnat politic și parcă șters dintre cei vii, familia ne era răvășită. Războiul abia se terminase de câțiva ani, seceta cea mare din 1946-47 secătuise țara, lipseau multe, regele fusese alungat, fabricile fuseseră naționalizate, se  petreceau lucruri greu de închipuit. Nouă ne murise din bun senin o vacă — ceea ce pentru țărani este o pierdere mare, nu știu ce hibă aveau porcii, pe Maica o chinuia o betejeală de care nu se mai auzise, Moșu se tăiase rău cu barda, ba nu știu ce pățiseră oile, ba găinile, ba altele, una după alta: „nu era a bună”! Cineva pomenise într-o zi despre o babă de la Vinerea care știa să dezlege „făcăturile” — asta părând singura soluție pentru niște oameni năuciți de necazuri.

S-a întâmplat ca povara urâtă să o duc eu, un copilandru, astfel că într-o dimineață, după vreun ceas de mers cu trenul, am coborât într-o haltă prăpădită, sub un cer ca cenușa, în lumina putina a începutului de primăvară. înconjurată de o pajiște arsă de ger, ținta călătoriei era o casă vânătă ca în istoriile vechi, prăpădită, cu acoperișul de paie țuguiat ca o căciulă uriașă, așezat peste niște pereți ce nu depășeau câteva palme. Ușa strâmbă scârțâise lung și, dintr-o lumină ca de pivniță, apăruse o arătare înaltă și uscată, adusă de spate, îmbrăcată în țoalele întunecate ale bătrânelor de la țară. Aflându-mi păsul, fără să stea pe gânduri, mi-a cerut o oală nouă plină cu pământ luat din faţa casei, o găină neagră, o bucată dintr-o cămașă de-a celui năpăstuit și câțiva lei, nu mulţi.

După plecare, am revăzut în gând, iar și iar, încăperea aproape goală, lavița deșelată, scaunul scund cu trei picioare, ulcelele atârnate la uscat de piroaiele bătute în pereții dați cu același vânăt, iar în fund cuptorul negru și înalt, având deasupra un soi de gaură mare și înecată în funingine, întoarsă către cer. Bătrâna rămăsese profilată subțire și neagră pe lemnul tocit al ușii ne unse, din chipul prelung și uscat ieşindu-i înainte nasul și bărbia. Cu ochii afundați în orbite privea parcă prin mine, pierdut și trist. Biata de ea nu mai părea sinistră, ci doar o octogenară săracă, rămasă singură pe pământ, care voia să-și agonisească o fărâmă de pâine.

Dar…!, la numai câteva zile după ce i-au fost duse cele cerute, s-a petrecut ceva care ne-a speriat casa: câteva găini intrate în găbănaş să ciugulească boabele căzute de prin hambare, s-au năpustit asupra uneia din suratele lor, căreia i-au ciuruit creștetul capului și, în numai câteva clipe, i-au dezvelit țeasta până la osul alb. Cine mai pomenise una ca asta!, să vezi și să nu crezi!, mai apoi „făptașele” comportându-se ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceva nu părea cum trebuie își începuse „lucrul” vrăjitoarea de la Vinerea?

întâmplarea dezvăluie parte din mentalitatea satului vechi.

Strigoii

În satul vechi, strigoii (nume venit din limba latină, striga însemnând bufniță și totodată duh necurat, iar strigosus, descărnat), erau niște ființe monstruoase aparținătoare de imperiul întunericului.

Oamenii ocoleau subiectul. Se știa că dacă dezgropai un mort și nu-1 mai găseai stând pe spate, ca la început, ba nici nu putrezise, era sigur că nefericitul devenise strigoi. Asemenea făpturi spăimoase bântuiau nopțile pe la răspântii, prin locuri părăsite sau chiar prin fostele lor case. Iar pentru a preîntâmpina un asemenea mare necaz, alternativa era barbară: trebuia înfipt un par ascuțit, ori măcar un piroi lung în inima mortului, înainte de a-l îngropa.

Pe de altă parte, din întâmplări încă și mai teribile, se știa că unii strigoi (denumiţi uneori priculici) își aveau sălașul chiar în făptura anumitor oameni vii, blestemați, din care se ițeau doar la ceasurile mici ale nopții. Unii dintre ei erau … „pe lapte”, transformându-se în câini – dacă i-am da crezare cuiva pățit, care, voind să împlânte furcoiul într-un câine pe când acesta sugea lapte de la vaca lui, animalul s-a întors și i-a spus răstit: „Stai, mă, nu da, că-s eu, Toader, vecinul tău!” O altă asemenea urâciune, spunea cineva că s-ar fi petrecut tot noaptea, pe Vale, lângă căldarea de făcut vinars (!), de faţă fiind doi-trei consăteni: peste sat se lăsase liniștea, când iacă apare din întuneric un ins tăcut, se dă de trei ori peste cap, se face câine, intră la un vecin în grajd, suge laptele vitelor, se întoarce, se rostogolește iar de trei ori, se face om și pleacă de unde a venit.

Alti strigoi cică erau „pe bucate”, ei culegând numai roua de pe bucatele câmpurilor neculese, dar cu rodul lor cu tot.

Şi aceștia, ca și cei ale căror culcușuri erau prin excelență mormintele, ieșeau la miez de noapte și hălăduiau pe cine știe unde, fiind alungați de lumina curată a zorilor. Soboarele lor de taină se întruneau cam de trei ori pe an, în nopțile de Santander, de Sânjorz și mai cu seamă de Sântandrei, toamna.

Ce putea face bietul om care se întâlnea cu asemenea duhuri blestemate decât semnul crucii și invocarea puterilor dumnezeiești?! Dacă îl paraliza spaima și nu-și mai putea mișca mâna pentru semnul sfânt al crucii, era destul dacă și-l făcea barem cu limba.

O lume terifiantă, învăluită în umbră, spaimă și incertitudine…

Ursitoarele

Ca în multe pârți ale lumii, și la noi se credea în ursitoare. Zâne ale destinului, prezente deja în mitologia greacă și romană, ele apăreau în prima, sau în primele trei nopți de la nașterea fătului, pentru a urzi firele vieții ce abia începea.

Cu scopul de a le îmbuna, alături de copil, li se lăsa mâncare bună, ba și trei pahare de vin. Mama și moașa se culcau lângă leagăn și, în vis, le apăreau trei fete-fecioare fără nume, frumoase, îmbrăcate în alb: torcătoarea, depănătoarea și curmătoarea, care prooroceau, în fapt hotărau liniile principale ale vieții noului născut, apoi se ospătau din ceea ce li se pregătise. Cică veneau uneori mai multe, până la șapte sau nouă, și apucau a se sfădi cu una dintre ele, „cea rea”, pentru a o mai domoli. împuternicite de Soartă (moira la greci, fatum la romani), deciziile lor erau irevocabile – deși se credea că prin anume practici oculte se mai puteau totuși îmblânzi. Altădată, prin unele așezări hunedorene, moașa ducea mamei mâncare și apă sfințită vreme de trei zile; moașa, care era o femeie pricepută din sat, grijea fizic și psihic atât mama cât și copilul, înainte și după naștere (moșitul copilului, scaldele rituale ş.a.).

Astăzi vremurile s-au schimbat. Cine mai vede ursitoarele? Dacă vin, o fac pe neștiute, fiindcă – ziceau bătrânii – ca să le vezi, trebuie să crezi în ele.

Caii lui Sântoader

Cică o muiere, cândva, de undeva, mânată de neștiință ori de lăcomie, chemase fetele și nevestele tinere la o clacă de tors tocmai în ziua lui Sântoader. Şi au tors ele cât au tors, au mai gustat câte ceva, au râs și au tot povestit lucrând, până când, spre seară ce să vezi!, numai ce se deschide ușa și intră niște ficiori mândri, nalţi și frumoși de pomină! Dau ei binețe după cuviință, mai vorbesc, mai glumesc și, mai una, mai alta, iau tinerele la joc. Fetele nu se codesc și numai ce începe un joc îndrăcit! Şi le învârt ei și le joacă, și iar le învârt și nu se mai opresc; și atâta le-or tot jucat pe săracele fete până s-or strâcat de cap.

Cică în timpul jocului fetele mai dăduseră să se oprească, dar scăpând ochii în jos au priceput că-i prea târziu și că ficiorii nu-s chiar ficiori…, cică aveau copite, iar cozile și le ascunseseră în cizme, erau caii lui Sântoader!

De la Maica bătrână, care îmi spusese povestea, am înțeles că la 17 februarie este un praznic ne lucrător — altminteri vine irevocabil pedeapsa. La biserică se făcea slujbă și, în ziua asta aleasă se petreceau și alte lucruri ascunse.

Altădată istoria cailor năzdrăvani mă înfiora, azi mă duce cu gândul la Centaurii din mitologia greacă. Oare de ce, când și în ce loc ales vor fi apărut ziua întâi în mintea oamenilor?

Solomonarii

Personajele acestea tainice erau pomenite rar de bătrânii satului. Se credea despre ei că sunt niște bătrâni care duceau mai departe înțelepciunea regelui biblic Solomon (de unde le vine numele), că-și aveau sălașele ascunse prin munți și că erau niște oameni drepți. Înzestrați cu puteri magice mari, acești vrăjitori populari puteau hotărî mersul norilor, puterea fulgerelor, căderea grindinei, vremea înghețului; ca și alte taine mari și primejdioase. Mai bine era să nu te gândești la ele.

Curcubeul

Îl vedeam vara, de la Coliba noastră din dealul de la Sortini, cum se arcuia magnific pe cer, către gorganul Tămăşesii. Apărea numai după câte o ploaie, spre asfințit, când aveam în spate razele soarelui aflat în drumul lui spre culcușul de noapte.

Moșu spunea un lucru de taină: că această minune de curcubeu se adapă tocmai din Valea Tămăşesii, iar dacă ai avea puterea să mergi în coate și în genunchi până la locul acela fiindcă ai găsi acolo o comoară… Valea cu pricina era un mic părău care curgea pierdut prin lunca din spre satul vecin, dar cine se încumeta să o ia într-acolo! Iar comoara se pierdea în vis.

Se arătau multe curcubeie, câteodată chiar două deodată. Frumusețea lor numai din raiul lui Dumnezeu putea scobora – de altminteri curcubeul este socotit chiar legământul făcut între Cer și pământ.

Paştile Blajinilor

Săptămâna Luminată, prima de după Paști, se încheia cu Duminica Tomii, numită astfel după apostolul Toma cel neîncrezător, care avusese nevoie să pipăie rănile Domnului pentru a se încredința că a înviat.

Fără nici o legătură cu semnificația creștină a sărbătorii, prin alte pârți această duminică se mai numea Paştile Blajinilor sau Paştile Morților; se credea că abia acum, după o săptămână, cojile de ouă roșii aruncate la Paști într-o apă curgătoare ajungeau pe tărâmul celălalt, la Blajini. Cojile anunțau acest popor mitic, cu oameni buni și blânzi, să se bucure și ei că a înviat Mântuitorul lumii.

Fiindcă micuța Vale ce trecea prin satul nostru era prea săracă în apă, Tata-bătrân mergea în a doua zi de Paști la locul nostru de la Sortini, nu tocmai aproape de sat, și mânca acolo un ou-două, risipindu-le cojile colorate pe jos. Cei ai casei mai că nu băgau de seamă ieșirea lui la câmp și când le vedeau, în zilele următoare, și-l întrebau ce-i cu ele?, ce caută acolo?, el răspundea criptic: așa-i bine.

Astăzi știu că fertilizau pământul.

Paştile cailor

Mai demult, și pe la noi se vorbea în glumă despre un „Paști al cailor”, înțelesul cotidian al acestei ziceri a strămoșilor latini fiind similar cu trimiterea „la calendele grecești” , adică niciodată (fiindcă grecii nu aveau calende).

Se zice că vorba asta vine de la o legendă veche, după care caii ar fi fost blestemați de Maica Domnului fiindcă tropăiau, fornăiau și ronțăiau la vremea când îl năștea pe Pruncul Sfânt: caii să mănânce și să tot mănânce, dar să nu se sature decât într-un singur ceas pe an! Cu alte cuvinte mai niciodată — acel răstimp scurt fiind tocmai Paştile acestor animale inteligente și nobile. (Legenda mi se pare nedreaptă).

Prin alte pârți ale țârii, în calendarul popular vechi exista o sărbătoare numită Paştile cailor, cu dată umblătoare, care coincidea oarecum cu Ispasul. Sărbătoarea era odinioară un reper temporal fix, folosit pentru tot felul de învoieli și tranzacții comerciale. Astăzi a fost uitată.

Frumoasele

Li se mai spunea Iele, Măiestre, Frumoase sau Heli (cele) Frumoase, iar prin alte pârți Vântoasele ori Sfintele.

Fete nespus de frumoase, zburătoare prin văzduhul nopților calde, magnetizate poate de puterea lunii pline, apăreau de te miri unde, în grupuri de trei, șapte ori nouă. Veneau, plecau ori poposeau pe câmpuri, pe dealuri, prin luminișuri tainice de pădure, cântând înlănțuite în danțuri numai de ele știute. Vai de ficiorul asupra căruia se opreau, înconjurându-1, fiindcă rămânea încleștat în vraja lor și cu mintea rătăcită pentru totdeauna.

Gândindu-ne la ele ne vin în minte străvechile zeități ale aerului din mitologia clasică, apoi cele dacice, rusaliile romane, ca și răpitorul cântec al sirenelor care încercau să-l ademenească spre moarte pe iscusitul Ulise. S-au ivit toate acestea din izvoare separate ori dintr-unul comun – iar de este așa, care o fi oare leagănul aurit al nașterii lor?

Muma pădurii

Această zeitate mumă din calendarul popular românesc are înfățișări felurite, fiind închipuită mai des ca o babă slută și gârbovă, cu părul lung și despletit, îmbrăcată în mușchi verde sau în scoarță de copac, în mână cu un toiag, care umblă pe te-miri-unde și râde sau plânge în hohote asemănătoare oarecum vuietului pădurilor bătute de furtuni.

în zilele apropiate nouă, lipsite de credință, Muma Pădurii nu se mai prea arăta. Oamenii povesteau totuși despre ea. Şi-o mai aminteau în câte o seară lungă de iarnă, la câte un pahar…

Relatez întâlnirea cu ea pe care mi-a încredințat-o un uncheș de-al meu, Ionel Sârb, de felul lui din Răpolţel.

Într-o vreme de-acum asfințită, pe când era tinerel, venea cu carul încărcat de lemne de la pădure, din munte. întârziase cu tăiatul și încărcatul. Se făcuse noapte târzie, luna lumina „ca ziua” și, cum mergea el pe lângă carul abia scos de vite dintre râpe, numai ce aude un glas mare, ca de femeie, care se cânta. Era ea. Muma pădurii. Plângea cu jale și suspina de răsuna codrul și văile, că se duce vara!… Glasul venea de pe o culme stâncoasă și, din afundul muntelui, ca alt glas, îi răspundea ecoul… Ea nu se vedea, dar se auzea bocind și văicărindu- se peste vârfurile fagilor.

Cărăușul speriat și-a întărit firea, vitele pășeau liniștit, carul scârțâia sub buștenii pogani, luna lumina argintată, iar Muma pădurii a rămas în urmă plângându-și jalea. Poate se ducea la Strâmbă-Lemne și la Sfarmă-piatră. Era miezul nopții. Steaua Ciobanului își răsucea osia către creasta muntelui și începea zi nouă, numită din bătrâni Obrejenie.

Iarba fiarelor

Nu se știa prea multe despre iarba asta vrăjită, nici cum arată și nici unde creste, dar cine o găsea putea descuia cu ea orice lacăt sau încuietoare. O cunoșteau hoții cei mari, dar și unele animale, care, cu mirosul și ochii lor iuți, o descopereau răsărită pe cine știe ce pajiști tainice. Vitele care o pășteau, mureau, dar alte vietăți o culegeau și puteau ieși cu ea din orice loc în care erau încuiate.

Cum tot scăpa din cocină și râma pe unde apuca, scoțându-și nu o dată drotul din nas, răsucit acolo tocmai pentru a o împiedica să scurme pământul, Buna mea se necăjea.

– Parcă are iarba fiarelor!, spunea Maica – bănuind de aceeași vină și pe una din găini, care tot ieșea de sub coșarca mare cu care o acoperise fiindcă ..rămânea clocă prea târziu, primăvara.

Vâlvele

în unele pârți vâlvele sunt iele sau știme, într-altele se spune că ar fi duhuri ale pământului – bune?, rele? – care apar oamenilor necăjiți ce-și câștigă pâinea „cea de toate zilele” în noaptea veșnică de sub pământ, adică în mine (cărora pe la noi le zice „băi”, fără să le avem prin preajmă). Cică ar fi unele bune și altele rele, și că ar fi mai multe: a apei, a bucatelor, a ciumei, a cetății, a comorilor ascunse, a lupilor, a pădurii, a pietrelor, a zilelor, poate și altele.

Pe la noi Vâlvele „băteau” noaptea, când întunericul era deplin. Li se vedeau semnele numai în unele seri senine de vară, fără lună, la ceasuri târzii: pe cerul înstelat și aproape negru, luminat vag doar de „Calea Robilor”, apăreau la răstimpuri nu prea mari niște străluminări care veneau parcă din fundul lumii. Nu semănau cu fulgerele, nu erau însoțite de tunetele lor înfricoșătoare. în întunericul greu liniștea părea și mai mare, ba parcă amuțeau și câinii satului.

– Iar bat vâlvele, zicea Buna, pe gânduri.

– Ce-s alea, Maic-o?, întrebam uitându-mă temător pe cer. Nu-mi răspundea niciodată.

Balaurii

în veacul din urmă balaurii se retrăseseră din lume, copleșiți de puterile omului pornit să stăpânească el singur lumea. Deși faima lor asfințea, se mai spunea totuși pe la clăci de dezghiocat cucuruzul, câte o poveste veche cu ei, auzită din bătrâni.

Se zicea că balaurul ar fi stat prin păduri mari, poate ca cele din susul izvoarelor de „La Fântâni”, unde veneau vitele satului să se adape la amiază. La vreme întunecată de furtună, când tuna și fulgera, cică balaurul locului își lua câte o vită ca să-și astâmpere foamea…

Vârcolacii

Cică, ziceau bătrânii de pe la noi, trăiesc pe undeva niște ființe blestemate care se apucă să roadă câteodată luna de pe cer — iar copiii, aflând ceva atât de cumplit, nici nu cutezau să mai ceară deslușiri barem, fiindcă văzuseră cu ochii .or o eclipsă.

Credința în vârcolaci, răspândită în toată țara, îi socotea pe aceștia a fi sufletele nefericite ale copiilor mici care s-au stins din viață fără botez. Se :redea că, la ceasuri știute numai de ei, se porneau să înfulece parte din lună, ba câteodată și din soare. Părintele Ceresc le păsuia câtăva vreme faptele netrebnice, apoi intervenea și întregea iar astrele cerești – spre folosul viețuitoarelor lui mult iubite.

Priculicii

Lumea credea că priculicii (numiți de Dimitrie Cantemir tricolici) erau oameni blestemați de soartă să se transforme când și când în animale fioroase, cânini sau lupi, dacă se dădeau de trei ori peste cap. Fiind muritori ca toţi oamenii, având legături cu Necuratul, aceste făpturi stârneau spaime ușor de înțeles. Nu știu cum se făcea dar, copii fiind, vorbeam despre ei mai ales seara — era ca H cum te-ai fi jucat cu focul…

Buna ne povestise cândva o întâmplare cu o asemenea făptură, vorbind despre ea de parcă aceasta și-ar fi dus zilele prin vecini. La început petrecania ie-a înveselit, neștiutori ce eram!, însă după ce a mai trecut vremea ne-a înspăimântat de-a binelea. Poate fiindcă fantasticul are impactul cel mai pregnant atunci când se înveșmântează în cotidianul cel mai firesc.

Cică o muiere măritată într-alt sat, ca și mine – zicea ea -, ce s-o gândit în gâdu ei?, hai să-și vadă părinţii, fraţii și casa părintească. Se îmbracă frumos amândoi soții, iau desagii și-i umplu cu de toate, cum se merge la neamuri, omul si ridică povara pe umăr și hai la drum! Calea ducea printr-o pădure cam ca asta :-e la noi, de peste Ciocârlău. Când ajunseră ei între hotară, bărbatu’ puse desagii os, să se mai hodinească și zise către nevastă: tu, muiere, așteaptă-mă o țâră rână mă duc eu mai încolo pentru nevoile mele. Şi se băgă printre tufe. Soarele, sus, nici tu vânt, nici tu păsăret, liniște, când numai ce vede biata femeie cum iese din tufișurile întunecate un câine mare și negru, urât și fioros ca un lup și se dă cătă ea! S-o rupă, nu alta! Tulai Doamne!, marș de-aici, ho !, du-te-n colo!,

Hai!, măi bărbate!, unde ești, mă?… Dar ea striga și ea auzea, iar namila neagră să o mânce! Biata de ea întoarce ochii după vreun ciot ori după o piatră. Nimic. Atunci ce altceva să facă decât să se apere cu desagii de dinții şozavi ai sălbăticiunii. Într-asta, lupu’ parcă se mai ostoise. Se mai hârăi el și dispăru printre hățișuri.

Nu trecu mult, când iacă și bărbatul. Vai, măi omuleț, unde fusăşi?, că uite pății, veni ceva ca un lup și fu gata-gata să mă rupă! Fugi, tu, muiere, că te speriași degeaba! O fi fost vreun prăpădit de câine al nimănui, care umblă pe timp și prin pădure să-și câștige de mâncare. Şi râse către ea… Râse! Când colo, ce să vezi?, bărbatu’ muierii avea între dinţi un fir roșu din desagii cu care se apărase ea de lup…

Buna oprise povestea aici, fără comentarii. Rememorând azi istorioara Maichii, mă minunez cât de iscusit poate fi disimulat fantasticul în real. „Povestea” are geniu.

………………………

Resurse: Liviu Lăzărescu, „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan”, Editura Polidava, Deva, 2006.