De la Sânjorz la Arminden în vechiul Mărtinești

De la udatul fetelor de Sânjorz până la Arminden – când împodobeau porțile mari de la uliță cu prăjini lungi, care aveau în vârf mănunchiuri bogat înfrunzite, mănunchiuri asemănător se fixau și la ușa poieții, alcătuit uneori și din rugi țepoși de mure – nu-i vreme lungă, numa’ șase zile. Despre aceaste zile propun lecturii câteva frânturi din cartea profesorului universitar Liviu Lăzărescu „Mărtinești vechiul meu sat Transilvan”.

„De biserică se leagă întâmplări și imagini vechi, pe care timpul le-a sfințit. Trasul clopotelor vara, pentru împrăștierea cohortelor de nori negri, încărcați cu „piatră”, glasul popii Remus și a cântărilor lui, rugăciunile pentru ploaie, la care după liturghia duminicală ieșea tot satul, undeva la câmp… Apoi procesiunile solemne ca din secole vechi, care înconjurau biserica în seara Vinerii Mari și simbolica închidere-deschidere a porții în noaptea de înviere – toate acestea precedate de serile Deniilor, cu ceasuri de taină petrecute în biserica aproape ascunsă de vălurile nopții, cu pâlpâiri mici și șovăitoare, cu miros bun de lumânare, cu lume putina, seri în care parcă te trăgea îngerul la rugăciune. Apoi, atâtea uspeţe, îngropăciuni și slujbe făcute cu o încredere fără greș în bunătatea Cerului, credință care îl aducea pe popa an de an la câte o sfeștanie în casa și în poiata fieştecăruia; cu acest prilej pe pereți se însemna cu lumânarea aprinsă un semn simbolic atotocrotitor: IHS (iar deasupra literei H o cruce, la mijloc).

Ieșirile din biserică la zilele marilor sărbători creștine păreau parcă uitate cortegii medievale, lumea pășind reculeasă: pe neaua imaculată, iarna, ori peste praful alburiu, vara, bărbați și femei drepți, în veșminte alb-negre, mai mult tăcând, reculeși, pășind încetișor și răspândind nu știu ce lumină.

Sărbători creștine sunt multe, poate prea multe pentru un gospodar pornit să are, să semene și să culeagă într-adevăr ceva de pe pământul lui sărac, așa cum e la noi. Păștile, Crăciunul, praznicele Maicii Domnului, Sânvăsâiul, Sântionul, Sânjorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânmihai, Sântandrei… Cine numără sărbătorile înscrise în calendar cu cruci roșii și negre ajunge la 5o-60, acestora adăugându-se duminicile!

Datinile vin din timpuri greu de explorat. Pe ele, rămase încă în mintea mea, le înșir aici ca pe niște mărgeluțe găsite prin praful ulițelor satului,

Sfântul Gheorghe (Sânjorzul)

Sărbătoarea dedicată Marelui Mucenic Gheorghe, de la 23 aprilie, era una însemnată în străvechiul calendar popular, Sânjorzul marcând despărțirea iernii de vară – tot așa cum Sâmedrul desfrunzea pădurile, despărțind vara de iarnă. Se crede că sărbătoarea creștină a acestui Sfânt Militar are la bază o temă antică, întâlnită în China, India, Grecia etc, a eroului care salvează o anumită așezare omenească terorizată de atacurile devastatoare ale unui balaur; pe meleagurile apropiate, el ar fi devenit Cavalerul Trac, un zeu al vegetației și al vitelor de lucru.

Udatul fetelor nu se făcea la Paști, ci la Sângeorz, 24 aprilie, stil vechi, și nu cu parfum, ci cu apa din fântână sau din vale. Fata era dusă la fântână și era turnată cu găleata, sau dusă și aruncată în vale, indiferent dacă era cald sau rece. Se ascundea ea, chipurile să nu fie găsită, dar așa fel ca să nu pățească rușinea să rămână neudată. Udă leoarcă din tălpi până în creștet, zgribulită, era fericită.

Pe la noi, despre Sânjorz vorbeau mai mult vârstnicii, fiind însă prăznuit de biserică și mai ales de omonimi, care în formulele de adresare din „măi Gheorghe!” deveneau neaoșul „măi Gheo!”.

Se bătea sur duca

Surduca era o minge mare cam cât cele de tenis, de azi, făcută de copii din părul vitelor. Isteți, strângeau părul rămas pe țesală, dimineața — iar vitele se țesălau măcar o dată pe zi, dimineața, îl scărmănau, îl strângeau ghemotoc, îl bătuceau cu un baț, adunându-l iar și iar, ca la sfârșit, udat cu apă, să fie strâns într-un fel de plasă; după uscare era „tare ca piatra”. Dacă te lovea o Surduca, te vedea Sfântu’!

La Mărtinești, jocul cu surduca — un soi de oină națională, se înjgheba în progadia Bisericii Unite, alături, pe un mic platou liber, tocmai bun pentru asta. Se juca mai mult în postul Paştilor. Pe iarba deasă ca peria jucătorii alergau desculți, mirosea a pământ reavăn și a iarbă crudă, era senin, soarele râdea, se fugea nebunește, se râdea… Era primăvară!

Floriile

Floriile veneau o dată cu primăvara. In aer plutea o bucurie suavă, dar nu una mare, fiindcă se știa că oameni răi urmau să-l prindă să-l răstignească pe Domnul Cristos.

La Florii lumea aducea la biserică ramuri tinere de salcie, cu mâțișori mari, să se sfințească; duse apoi acasă, crenguțele erau aninate pe la icoane ori sub vreo grindă, să fie de leac și să poarte tuturora noroc. în pământul mormintelor, grijite, erau înfipte alte rămurele înfrunzite.

Sălciile meritau această considerație fiindcă, demult, când Maica Domnului a vrut să treacă o apă, cică una din sălciile aflate pe mal s-a aplecat facându-i pod, meritând astfel binecuvântarea Preacuratei.

In vremurile strămoșilor romani sărbătoarea Floriilor era dedicată zeiței Flora, a florilor, numele acesta preafrumos păstrându-se și mai târziu, după ce a devenit ziua în care creștinii se închină Intrării Domnului în Ierusalim: este ultima Duminică dinaintea Paştilor.

Frumoși mai erau oamenii care plecau de la biserică, înveșmântați în alb și purtând în mâini lujeri cruzi de salcie!

Armindenul

Sărbătoarea populară de la 1 mai, al cărui nume coincide cu cel al prorocului Ieremia (din care, modificat fonetic, se pare că derivă), este prezentă la multe popoare, marcând începutul primăverii. în vechime reprezenta simbolic nașterea zeului vegetației. Potrivit obiceiului, porțile ocolurilor, dar și ușile și ferestrele caselor se împodobeau cu ramuri verzi. Prin alte pârți umblau pe la case cete de colindători care purtau crengi înverzite, primind ca răsplată ouă și alte bucate.

În satul nostru se împodobeau porțile mari de la uliță cu prăjini lungi, care aveau în vârf mănunchiuri bogat înfrunzite. Câte un mănunchi asemănător se fixa și la ușa poieții, alcătuit uneori și din rugi țepoși de mure.

Mai târziu cârmuirea comunistă a deturnat în scopuri propagandistice străvechiul sens al zilei de 1 mai, legat de înnoirea naturii, organizând defilări, cuvântări, ieșiri la iarbă verde și la estrade încețoșate de fumul mititeilor stropiți cu belșug de bere.”

Sursa: Cartea profesorului universitar Liviu Lăzărescu „Mărtinești vechiul meu sat Transilvan”.