Cârciumi și cârciumari la Orăștie

Despre băut și băutură, cârciumii și cârciumari avem mărturii din destul însă puține date avem despre „martorii lui Bachus” de la anul 1774. Cu siguranță există curiozități despre vasta industrie istorie cârciumăritului, despre oamenii de după tejghea și clienții lor s-au scris și  se vor scrie în continuare multe articole. Vă invit să fiți parte la o filă din istoria modei orăștiene desprinse în rândurile de mai jos din «manuscrisul domnului Emil Gelu „Orăștie – Cronică umoristică” din anul 1948»:

Regulamentul cârciumarilor

Orăștia, fiind orașul veseliei, avea mai multe cârciumi în cari pulsa o viață intensă.

La anul 1774 „Regulamentul pentru cârciumari” a fost modificat, iată dispozițiile principale:

– Cârciumarii trebuie să fie oameni curați și cinstiți și să aibă soții cinstite. Nu pot avea decât servitoare bătrâne.

– Paharele trebuie să fie cât mai mici și ușoare pentru-că atunci când se vor arunca să nu provoace leziuni „considerabile”. Cârciumarii nu au voie nici să cumpere nici să vândă pe datorie. De la oamenii străini și de la militari sunt obligați să ceară banii înainte. Ei trebuie să aibe o despărțitură în curte, pentru lipsurile trupului, care să fie așa aranjată ca în drum până acolo câinii casei să nu molesteze consumatorii cinstiți.

– După mărimea localului, cârciumarii sunt obligați să aibă unul sau mai mulți angajați robuști cari să-i urce în căruțe sau să dea pe ușă afară pe cei cari nu fac scandal dar nici nu mai pot consuma.

– În special vor respecta, cârciumarii, orele de slujbă religioasă.  O modificare de la 1799 adaugă la acest punct următoarele: „afară de timpul când domnește boala molipsitoare”.

La acest regulament a mai fost adăugat ulterior următorul articol:

– „Cazul în care cârciuma este închisă în față, cârciumarul are voie să servească cunoscuților băutură prin dos”.

Peste ceva timp cârciuma acea să se transforme într-„O fabrică de bere cu sală mare de dans”

Trupele de ocupație niciodată și în nicio țară nu au fost iubite. Mai puțin cele austriece.

În 1893 orașul acordă elvețianului Pfaffenhuber concesiunea să clădească o aripă laterală la „clădirea comandamentului”, în care să-și instaleze o fabrică de bere și o sală mare de dans și lângă ea una pentru generațiile mai bătrâne în scopul de petrecere.

„Oratorul orășenesc” la dezbaterea cauzei, descria problema în culorile cele mai roz, fiind de datoria „magisteriului orășenesc” (consiliul local) să adopte toate inițiativele cari au ca scop dezvoltarea orașului. Membrii consiliului fiind de aceiași părere.

Nici nu este de mirare, căci un consilier urma să-i finanțeze fabrica, altul să-i livreze orzul pentru fabricarea berii, altul avea concesiunea mai multor cârciumi din plasă și avea nevoie de beutură cât mai ieftină și direct de la „izvor”. Din cei 42 de membrii erau mulți cei cu totul dezinteresați în această privință.

Totuși concesiunea fu acordată cu unanimitate, ceea ce aproape niciodată nu se întâmplase în analele  consiliului local din Orăștie.

Însă domnii magiștrii uitară că înaintașii lor au declarat „Valsul este un dans periculos”

În anul 1791, consiliul Orăștiei, bazat pe un ordin al conducerii de la Sibiu, interzice valsul ca „fiind periculos pentru sănătate, față de care conducerea obștii nu poate rămâne indiferentă”.

Explicația era nostimă. Un consilier șiret explicase în taină celorlalți că făcându-se fabrica și sălile de dans în coasta pavilionului militar ofițerii se vor îngrozi de fumul fabricei și foșneala sălilor de petrecere și își vor muta sediul în alt loc mai liniștit.

De asemenea concesionarul urma să plătească orașului o sumă considerabilă ca arendă anuală iar în plus după 15 ani clădirea și fabrica treceau în proprietatea orașului.  Se mai prevăzuse ca în caz de faliment totul să treacă imediat în proprietatea orașului.

Elvețianul construi fabrica și sălile, însă după câțiva ani dădu faliment. Berea era foarte proastă. Nici nu este de mirare căci la fabricarea ei se folosea apa din mlaștină.

Comandamentul militar se mutate într-adevăr și scopul ascuns al consilierilor era realizat.

Plecarea garnizoanei din localitate provocase însă multe regrete și mai ales neplăceri de genul celora cari se ascund î dosul „învinuirilor și șicanelor nejustificate”.

După ce fabrica a dat faliment opinia publică, recte muieretu’ interveni pentru rechemarea comandamentului

Comandamentul nu s-a întors, în schimb a trimis un batalion de artilerie, care a rechiziționat toată clădirea, plus locuințele necesare în oraș și câmpuri de tragere și exerciții. De acum în sălile de petrecere se aranjau petreceri și chefuri așa cum voiau „domnii artificieri” (artileriști).

…………………….

Notă: Avocatul Emil Gelu este unul dintre cei ce pun bazele Muzeului de Etnografie și Artă Populară Orăștie, domnia sa alături de magistratul dr. Todea V. Ioan, profesorul de istorie Rodean Ioachim și Ivănescu Aurel, sprijiniți de alți 27 de colaboratori apropiați.

Istoria orală (poveștile urbei) spune că au fost trei cărți în manuscris ale domnului avocat Emil Gelu despre istoria Orăștiei, unul dintre ele este cel la care am făcut referire în acest text, l-am primit prin bunăvoința domnului doctor în istorie premodernă Anton E. Dörner, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Române din Cluj.